Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Competiţie (III) - Plac Zabaw / Teren de joacă & Chemi Bedinieri Ojakhi / Familia mea fericită & Las Toninas van al Este / Delfinii înoată spre Est la TIFF, 2017


Aura Schussler

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La modul ideal, să îţi aduci aminte de anii ciclului gimnazial de şcoală trimite la o nostalgie care te învăluie şi la o serie de poveşti şi evenimente din care nu pot lipsi colegii (cu micile lor răutăţi), profesorii (fiecare cu carisma sau cu metoda lui de predare) şi ultima zi de şcoală, cu diplome, careu sau flori care împânzesc curţile Şcolilor. Dar acesta este un episod pe care fiecare dintre noi l-am experimentat, într-un mod sau altul, influenţaţi şi de contextul cultural-politic sau socio-economic al răstimpului în care ne aflam în poziţia de adolescenţi în formare. Plac Zabaw / Teren de joacă, în regia lui Bartosz M. Kowalski - premiat cu Cel mai bun film de debut al Festivalul filmului polonez 2016 - este un film surprinzător, un film foarte bine făcut, dar cu duritate şi care lasă un sentiment macabru şi neaşteptat la final. Imaginile filmului, care încep prin a evoca ultima zi de şcoală - împreună cu tot ritualul de care aminteam în primele rânduri - sunt redate, în această prima parte, într-un mod realist şi obiectiv, dezvăluind trei medii familiale distincte, care generează trei caractere şi etichetări. Avem astfel, ipostaza tocilarului, reprezentată de Gabrysia, o elevă din clasa a şasea, care provine dintr-o familie bună, neafectată de greutăţi economice, care trăieşte într-un mediu care o fereşte de adevărata cruzime a lumii. Pe cealaltă parte îl avem pe Szymek, un elev de aceeaşi vârstă cu Gabrysia, care provine dintr-o familie modestă, cu un tată paralizat, de care are grijă (şi pe care îl loveşte în mod repetat, pentru a-şi potoli frustrările). Czarek este prietenul şi colegul lui Szymek, un elev de o condiţie materială precară, a cărui familie încearcă să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta, supravieţuind cu greu cheltuielilor zilnice. Până în acest moment nu este nimic neobişnuit. Povestea decurge lent, cu descrierea personajelor şi a greutăţilor fiecăruia, aducându-i laolaltă, fie prin intermediul condiţiei socio-economice (Czarek şi Szymek, sunt tovarăşi de ţigară şi de incidente neplăcute, ca un rezultat al mediului familial neprielnic în care trăiesc), fie prin intermediul sentimentelor (Gabrysia este îndrăgostită de Czarek). Pe fundalul acestor poveşti de viaţă, nu numai etichetările sunt vizibile - precum eleva plinuţă şi tocilară, care se îndrăgosteşte de băiatul rău al clasei, care în mod inevitabil o umileşte şi o face să sufere - dar şi problema familiilor afectate de sărăcie şi de boli, care îşi încarcă copiii cu o serie de responsabilităţi, care în anumite cazuri le depăşesc capacitatea de înţelegere şi care generează o serie de frustrări care produc victime colaterale. Asemenea băieţelului răpit de Czarek şi Szymek dintr-un mall, băieţel care se transformă în victimă neajutorată, pe care o torturează fizic şi psihic şi al cărui final este violent şi macabru. Vărsarea frustrărilor, angoaselor, lipsurilor şi nefericirii pe un copil lipsit de apărare constituie de fapt elementul şoc al filmului. Filmarea de la distanţă, fără a mişca obiectivul camerei, accentuează şi mai mult drama şi cruzimea actului criminal. Cu toate acestea, filmul este unul bine făcut şi probabil că prejudecăţile, etichetările şi clişeele pe care le subliniază într-un mod obsesiv, reprezintă un semnal de alarmă la adresa societăţii, care deşi cunoaşte această problemă, nu face mai nimic ca să o schimbe.


Familie, sacrificiu de sine, trădare, suferinţă, neînţelegeri şi un nou început. Cam aceasta este reţeta pe care regizorii Nana Ekvtimishvili şi Simon Gross le propun în filmul Chemi Bedinieri Ojakhi / Familia mea fericită, un film premiat pentru Cea mai bună regie la festivalul de la Sofia, 2017. Vorbim aici despre un film care încearcă să submineze şi să pună sub semnul întrebării normele sociale şi mai ales cutumele tradiţionale şi viziunile înguste. Este un film sensibil, care atinge nişte corzi delicate ale existenţei naturii umane, ale prejudecăţilor şi mentalităţilor tradiţionaliste. Regretele, care apar tardiv, pentru decizia de a te alinia / aliena societăţii prin întemeierea unei familii, vin oarecum târziu în viaţa lui Manana, o mamă de cincizeci şi doi de ani, care decide să îşi părăsească locuinţa parentală şi familia şi să o ia de la zero, fără să invoce vreun motiv anume. Încercările familiei de a o împiedica să se mute singură, în chirie, într-un apartament ponosit la periferia oraşului, o întărâtă şi mai mult pe Manana să-şi menţină poziţia. Ajunsă într-un punct al înţelepciunii şi saţietăţii vârstei, Manana încearcă să se regăsească pe Sine să-şi găsească liniştea, să se reîntregească, după ce ani de zile s-a risipit în rutina, problemele sau bucuriile familiei. Acum a venit momentul pentru ea. Să-şi găsească mulţumirea în muzică, lectură sau grădinărit. Să îşi reconstruiască personalitatea, pasiunile şi vechile prietenii, puse între paranteze de datoriile / sacrificiile familiale. Totuşi acest sentiment al eliberării de aceste datorii ale societăţii, nu par să fie o decizie tocmai haotică, necugetată şi egoistă. Fără să vrea Manana află cu stupoare, la petrecerea de treizeci de ani de la terminarea liceului, că soţul ei a înşelat-o cu mulţi ani în urmă, cu o femeie mult mai tânără decât ea şi că acesta are şi un copil. Calmul cu care Manana îşi duce suferinţa în tăcere denotă un caracter puternic şi un spirit de sacrificiu, a cărei pierdere familia o resimte abia după ce a fost pusă în faţa faptului împlinit. Cu toate acestea viaţa merge înainte, şi pentru unii, şi pentru alţii. Însă deconstrucţia unor norme sociale, deschide evident două poziţii, una de partea Mananei, alta împotriva ei, iar sinteza lor este una tristă. Acest demers dialectic, pe care filmul îl propune, ne învârte în paradigma dialecticii hegeliene, unde fiecare etapă a acestui proces dialectic îşi găseşte adevărul în cel ce urmează. Astfel, pe de o parte avem de-a face cu o teză (ideea / decizia Mananei de a-şi părăsi familia), care vine în conflict cu o altă idee (antiteza - dorinţa / decizia familiei de a nu fi părăsită) ceea ce duce la o sinteză care constă în faptul că, pentru a nu fi supus unor astfel de acte decizionale, cel mai bine este să nu îţi întemeiezi o familie - sfat pe care Manana încearcă, printre rânduri, să i-l comunice fiicei sale.


În cea de-a treia zi de Competiţii TIFF 2017, am văzut încă un film spaniol - Las Toninas van al Este / Delfinii înoată spre Est, în regia lui Gonzalo Delgado şi Verónica Perrota - un film slab, neinspirat şi plictisitor. Construit şi realizat ca o telenovelă, mult prea iritant în interpretarea de mâna a doua a personajului principal - Miguel Ángel García Mazziotti, un bătrân trecut de şaizeci de ani, membru al comunităţii gay, care îşi risipeşte viaţa în chefuri cu băieţi tineri şi care într-o bună zi este vizitat de fiica lui, Virginia. Dincolo de atmosfera telenovelistică în care filmul bălteşte, apar şi anumite puncte interesante, pe care acesta le subliniază. Şi anume trauma pe care Virginia o are, ca o consecinţă a neglijării sale de către tată, fapt care a transformat-o într-un personaj infantil cu episoade schizofrenice. De asemenea putem identifica în film teoria sociologului american Erving Goffman, potrivit căruia oamenii sunt ca nişte actori pe o imensă "scenă socială", unde aceştia performează, având drept miză dorinţa de a-şi impresiona audienţa (adică pe cei cu care intră în contact) cu scopul de a culege beneficii, recunoaştere şi apreciere din partea celorlalţi. Astfel că, dincolo de acest aspect, putem fi de acord şi cu teoria potrivit căreia fiecare individ, în funcţie de context, mediu, cadru performativ sau circumstanţe, adoptă de fapt o 'atitudine spectrală', potrivit filosofului francez Jean Baudrillard. De fapt aceste două teorii, aceea a 'atitudine spectrală' şi a 'scenei sociale' reprezintă motivul din spatele filmului, singurul aspect reuşit din acesta. Astfel, atât Don Miguel, cât şi fiica acestuia, Virginia, încearcă pe parcursul întregului film să joace diferite roluri, îmbibate cu multe minciuni şi prefăcătorii, cu scopul de a crea o impresie bună, atât pentru cei din jur, cât şi unul pentru celălalt. Cu toate că aceste giumbuşlucuri relaţionale şi comunicaţionale nu le ies de fiecare dată, aşa cum îşi propun, între cei doi are loc totuşi o apropiere şi o reconciliere tacită. În cele din urmă sângele apă nu se face, iar dragostea de părinte nu dispare niciodată.


Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Aura Schussler


Alte articole

 19,5 minute - Discriminarea răneşte! - Grădiniţa & Şcoala & Spitalul, Iulia Hossu
 Despre noi şi cei de lângă noi - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Andrei Vornicu
 Şi ciutele se-mpuşcă, nu-i aşa? - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Simetrii şi contemplare - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer