Cinema şi comunism

Revista clujeană Tribuna mi-a propus o dezbatere cu tema Cinema şi comunism, sub forma unui chestionar alcătuit din 14 întrebări: 
1. Care sunt cele mai bune 10 filme româneşti din epoca comunistă?
2. Există filme "comuniste" bune? Cum le-aţi defini?
3. Ce filme din acea perioadă aţi vizionat după 1989? Ce filme aţi vrea să revedeţi din acea perioadă? De ce?
4. Care sunt filmele memorabile pe care le-aţi văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?
5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiţi? Unde şi în ce condiţii l-aţi văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?
6. Cum aţi defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportaţi acum la ideologia dominantă?
7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă şi ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?
8. Descrieţi practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă - când şi unde mergeaţi la cinema; cu cine; cum selectaţi filmele; de unde luaţi informaţii despre filme etc.?
9. În anii '80 se răspândise în România practica filmelor "pe video". Descrieţi experienţa dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.
10. Ce filme româneşti din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?
11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
12. Ce filme internaţionale aţi văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le consideraţi memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
13. Aţi văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relaţia dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu aşa numitele filme ale "epopeii naţionale"?
14. Ce impact au filmele dvs. preferate din "era comunistă" asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?

Ceea ce am răspuns a apărut în Tribuna, Nr. 353 (15-31 mai 2017):
1. Zece din filmele româneşti realizate în perioada comunistă la care mă gândesc foarte mult sunt: Meandre, 100 de lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvenţe, O lacrimă de fată, Moromeţii. Nu ştiu dacă sunt cele mai bune şi nu îl cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.
 
2. În ceea ce mă priveşte, un film bun este un film de autor. Iar un autor este cel care slujeşte el Filmului, nu invers. Perioada comunistă, începând cu mijlocul anilor '50, a făcut loc şi "filmului de autor". În afară de sus-pomenitele zece titluri, din perioada aceea mai consider că filme bune sunt şi: Viaţa nu iartă, La "Moara cu noroc", Erupţia, Când primăvara e fierbinte, Ţărmul n-are sfârşit, Pădurea spînzuraţilor, Duminică la ora 6, Prea mic pentru un război atât de mare, Apa ca un bivol negru, Duhul aurului, Felix şi Otilia, Dincolo de nisipuri, Cursa, Filip cel bun, Ilustrate cu flori de câmp, Zidul, Actorul şi sălbaticii, Mere roşii, Tănase Scatiu, Dincolo de pod, Prin cenuşa imperiului, Iarba verde de acasă, Ediţie specială, Casa dintre cîmpuri, Un om în loden, Duios Anastasia trecea, Vînătoare de vulpi, Semnul şarpelui, Croaziera, De ce trag clopotele, Mitică?, La capătul liniei, Baloane de curcubeu, Ochi de urs, Fructe de pădure, Sfîrşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Imposibila iubire, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Secretul armei... secrete, Iacob. Sunt filme care captează - după măsura, cultura şi priceperea fiecărui creator în parte - miracolul vieţii şi marile întrebări ale oamenilor. Sunt bune pentru că nu îşi propun să fie moralizatoare, să dea soluţii, ci pentru că - în ceea ce au ele mai bun - sunt o imagine (transfigurată, evident) a vieţii, o căutare a micilor şi marilor adevăruri, un refuz al conformismului şi al tezei, o oază de libertate pentru spirit. În lumea mare, socotesc "filme comuniste bune" următoarele: Pământ, Grevă, Octombrie, Crucişătorul Potemkin, Ivan cel Groaznic, Zboară cocorii, Primul învăţător, Câteva zile din viaţa lui Oblomov, Ruga, Copacul dorinţelor, Înălţarea, Căinţa, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, Iubirile unei blonde, Asul de pică, Balul pompierilor, Tata în călătorie de afaceri, Vremea ţiganilor, Canal, Omul de marmură, Omul de fier, Amintiri despre subdezvoltare, Petrecere la vilă şi multe altele.

3. După 1989 am vizionat, revizionat (de nenumărate ori) şi aş dori să revăd toate filmele enumerate la punctele 1 şi 2 şi multe altele. Aş mai adăuga Ma-ma şi seria Ardelenilor - filme "de public" foarte sensibil şi inteligent construite. Am mai vizionat şi alte filme româneşti din acea perioadă, însă le-am găsit surprinzător de "expirate". În multe din ele există - ce-i drept - anumite momente, apariţii ale unor actori, anumite replici, muzici, cadre şi o anumită emoţie care încă mai spun ceva, însă doar atât.

 
4. Vezi punctul 2.
 
5. Cred că primul film vizionat în perioada comunistă a fost Ştefan cel Mare. Aveam 6 ani. L-am văzut la cinema Capitol (astăzi sediul Filarmonicii Banatul) din Timişoara. Nu a avut niciun impact memorabil, în afara şocului iniţial pricinuit de călăreţii măreţului voievod care - aşa mi se părea - se îndreptau în goană spre mine (stăteam la balconul lateral, destul de aproape de ecran).
 
6. Nu se poate vorbi despre "acele filme" la modul general. Adică se poate, dar ar fi păcat. Printre "acele filme" realizate sub semnul "ideologiei dominante" au existat - vezi titlurile enumerate deja - câteva încercări reuşite sau foarte reuşite de a exprima o anume viziune despre viaţă, de a aduce în discuţie - cu mijloacele specifice filmului - "condiţia umană" şi problemele ei.
 
7. Regizorul preferat din acea epocă este, acum, Mircea Săucan. (În acea epocă nu-i văzusem filmele şi regizorul preferat era Dan Piţa.) Combinaţia audio-vizuală extrem de insolită pe care o propune el n-am mai întâlnit-o decât - ocazional - la Dan Piţa sau Mircea Veroiu. Mă impresionează felul în care cei trei au dat şi muzicii importanţa unui personaj în construcţia dramaturgică a filmului, alături de celelalte personaje (inclusiv personajul imagine). Pe de altă parte, regizorul român care a început să lucreze la mijlocul anilor '60 şi - fără să-şi piardă câtuşi de puţin "vâna" - a lucrat destul de mult şi după 1990, este Lucian Pintilie. Pentru el am toată admiraţia. Pintilie mi se pare singurul regizor român "dintr-o bucată". Dintre regizorii străini ai acelei perioade îl prefer - de departe - pe Andrei Tarkovski, ale cărui filme (începând cu Stalker / Călăuza) au avut un impact crucial asupra mea prin faptul că mi-au deschis sufletul către un ideal de viaţă, ceea ce nu e deloc puţin.


8. În acei ani vedeam filme la cinematografele din oraş şi la televizor. De multe ori, dacă nu aveam companie, mergeam singur la cinema pentru că mă interesa filmul ca atare. Totuşi, mi-a plăcut şi îmi place încă să împărtăşesc bucuria vizionării cu alţii, nu să văd filme de unul singur. De pe la mijlocul anilor '80, TVR nu prea mai oferea altceva decât emisiuni şi filme propagandistice, aşa că am urmărit asiduu programele Televiziunii Iugoslave şi Maghiare, care - pe lângă multe filme-conservă - difuzau cu regularitate şi destule filme de cinematecă. Încă din timpul liceului selectam filmele în funcţie de regizor (dar şi în funcţie de compozitor, de directorul de imagine). Doream să văd tot ce făceau Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos. Filmele lui Pintilie şi Săucan erau imposibil de găsit. Citeam cu nesaţ despre filme (texte de teoria filmului, cronici, interviuri, anchete) în câteva cărţi de cinema şi în publicaţiile "Cinema" (revista şi almanahul).


9. Pe la mijlocul anilor '80 a fost o vreme (câteva luni de zile, cred) când în Timişoara se difuzau filme pe video (pentru care se plătea bilet de intrare), în anumite instituţii din oraş. Îmi amintesc că erau difuzate numai filme americane şi unul singur românesc (Concurs de Dan Piţa). Nu am văzut atunci decât un film pe video - Întoarcerea lui Jedi. Filme pe video am început să văd abia după 1990.
 
10. Există impresii şi impresii. Primele impresii mi le-au lăsat, evident, filmele "de acţiune", cu "vedete", cu tot felul de "poante" - filmele cu Florin Piersic, Sergiu Nicolaescu. Treptat, n-aş şti să spun cum anume, aveau să mă câştige filmele "de atmosferă" (ale lui Piţa, Veroiu, Daneliuc, Demian, Tatos, Mărgineanu), care mă puneau pe gânduri şi mă urmăreau vreme îndelungată până când începeam să le desluşesc sensurile. Sunt filmele pomenite la punctele 1-2.
 
11. Au jucat un rol foarte important. Atât de important, încât am dorit să-i cunosc pe unii din creatorii lor şi, în ultimii ani, chiar să scriu pe larg despre filme şi cineaşti - pe blogul personal, pe LiterNet şi în volumele Pseudokinematikos. Şi, începând din 1993, să prezint o mare parte din aceste filme într-o serie de proiecţii de cinematecă, în Timişoara. Ultimele retrospective, la Cinemateca BCUT din Timişoara, le-am dedicat  regizorilor Alexandru Tatos, Lucian Pintilie şi Andrei Tarkovski.
 
12. M-au impresionat profund şi mă urmăresc încă aceste filme pe care le-am văzut prima oară în perioada comunistă: Călăuza, Andrei Rubliov, Copilăria lui Ivan, Cei şapte samurai, Accatone, Viridiana, La Strada, 8 1/2, Amarcord, Noaptea americană, Fahrenheit 451, Întâlnire de gradul trei, Bobby Deerfield, Călăreţul electric, Desculţ în parc, Mica romanţă, Mephisto, Iluminare, Cenuşă şi diamant, Cronica adolescenţei, Pădurea de mesteceni, Blow Up, Gară pentru doi, Piesă neterminată pentru pianina mecanică, Sclava iubirii, Cetăţeanul Kane, Cabaret, All That Jazz. Sunt filme de facturi diferite care m-au impresionat în chip diferit, la vârste diferite. Şi, evident, mai sunt şi multe alte filme văzute în perioada comunistă care - într-un fel sau altul - m-au impresionat şi la care mă gândesc. Fiecare din ele m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă să te exprimi prin mijloacele filmului, combinând diversele forme de limbaj împrumutate de la celelalte arte şi alcătuind uneori, în chip fericit, un limbaj nou: limbajul cinematografic.

 
13. Am văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu din perioada comunistă. Filmele lui de după 1990 nu le-am văzut decât - cu mare greutate - pe mici fragmente. Nu am avut o relaţie bună cu "filmele de propagandă istorică" şi nici cu "filmele epopeii naţionale" decât până la vârsta de (aproximativ) zece ani. După aceea nu le-am mai vizionat. De pe la mijlocul anilor '80 am încetat să doresc să mai văd filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar ascult şi acum cu foarte mare plăcere muzica originală scrisă pentru ele de Tiberiu Olah, Richardt Oschanitzsky, Radu Goldiş, Adrian Enescu sau Anton Şuteu. Îmi amintesc însă de primul film românesc independent - Şobolanii roşii (1991) -, care demitiza serialul "epopeii naţionale".

 
14. Filmele preferate din "era comunistă", începând cu perioada adolescenţei, au avut un impact major asupra mea. Multe sunt, pentru mine, un îndreptar, o călăuză. Mai cu seamă cele în care combinaţia audio-vizuală este bine orchestrată de regizor, împreună cu principalii săi colaboratori (directorul de imagine, autorul decorurilor, compozitorul, actorii) şi în care cuvântul devine "semn". Trebuie să recunosc: am ajuns să preţuiesc destul de târziu (abia după ce am văzut Aferim! şi apoi toate celelalte filme ale lui Radu Jude) filonul "(neo)realist" din filmul românesc, început de Lucian Pintilie şi continuat de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Stere Gulea, Dinu Tănase şi, mai recent, de Cristi Puiu şi Cristian Mungiu.