Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oaspeţi la Festivalul Enescu, 2017: Filarmonica Cehă


George Andrei

septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Multe şi frumoase amintiri mă leagă de Filarmonica Cehă. Prin intermediul înregistrărilor - în concert nu am ascultat-o decât mult mai târziu - a fost una din orchestrele cu care am crescut învăţând muzica. Chiar şi în acei ani "de ucenicie" îmi dădeam seama că avea un sunet aparte, în special în compartimentele corzilor şi a suflătorilor de lemn. Sunet care, într-o oarecare măsură, a fost conservat de instrumentiştii de azi.


(Vaclav Talich: Dans slav nr. 15 de Dvořák)

Biografia oficială poate fi citită pe pagina de Internet a orchestrei. Recomand de asemenea scrierile lui František Sláma, violoncelist principal între anii 1962-1981, care păstrează amintiri despre câţiva din marii dirijori care s-au aflat la pupitru în acea epocă între care şi Sergiu Celibidache.

O istorie bogată cum este cea a Filarmonicii Cehe nu se poate rezuma în câteva paragrafe. Totuşi, unele lacune de pe paginile mai sus amintite sunt surprinzătoare.

În afara dirijorilor principali deja menţionaţi în biografia oficială, orchestra a mai beneficiat de aportul unor dirijori permanenţi. Aceştia au fost artişti bine cunoscuţi publicului praghez: František Stupka, Zdeněk Košler, Libor Pešek, Martin Turnovský sau František Vajnar; unii au avut chiar cariere internaţionale. Lor li s-au adăugat dirijorii oaspeţi permanenţi Ken-Ichiro Kobayashi şi Jakub Hrůša, şi prim-dirijorii oaspeţi Sir Charles Mackerras şi Manfred Honeck.

Aş dori să mă opresc un pic asupra lui František Stupka, cel care a dirijat aproape 1.100 de concerte, mai numeroase decât orice alt maestru cu excepţia lui Vilém Zemánek - deci mai multe decât Talich, Kubelik, Šejna, Ančerl, Neumann sau Bělohlávek. Dar nu cantitatea este cea care impresionează ci calitatea interpretărilor caracterizate printr-o intensitate lipsită de vulgaritate, o discretă utilizare a rubato-ului, şi o muzicalitate rapsodică. Dacă ar fi să aleg un singur document sonor care ar putea ilustra cele scrise, ar fi Simfonia a VIII-a de Dvořák, de departe versiunea mea preferată în ciuda sunetului primitiv.

(František Stupka, fragment dintr-un documentar care conţine coda Simfoniei a VIII-a de Dvořák)

Puţine informaţii sunt disponibile pe Internet. Cele din Wikipedia în limba franceză sunt preluate din livretul rarelor înregistrări. O monografie datorată muzicologului Vladimír Šefl a fost publicată în 1975 dar nu a fost tradusă în nici o limbă de circulaţie internaţională. Conţine totuşi unele informaţii fascinante. Din ea descoperim că Stupka l-a acompaniat pe Lauritz Melchior într-un concert cu muzica lui Wagner. Sau date despre repertoriul său vast, în care compoziţiile lui Antonín Dvořák, Bedřich Smetana sau Josef Suk au avut un loc primordial. Surprinzător însă, dirijorul le-a acordat o destul de mică importanţă lui Bohuslav Martinů şi Leoš Janáček.

Monografia mai menţionează o colaborare cu Sandu Albu în Concertul pentru vioară de Beethoven şi consemnează singura lucrare românească din repertoriul maestrului: o simfonie de cameră de Mihail Andricu executată într-un concert din cadrul festivalului Primăvara de la Praga din 1951.

Revenind la şefii de orchestră, voi mai aminti alţi dirijori cehi sau slovaci care au fost oaspeţi ai filarmonicii: Břetislav Bakala, Zdeněk Chalabala, Bohumil Gregor, František Jílek, Jaroslav Krombholc, Milan Munclinger, Ladislav Slovák sau Václav Smetáček. Cât despre cei internaţionali, multe nume importante sunt deja discutate de František Sláma sau sunt trecute în revistă pe pagina orchestrei. I-aş mai putea adăuga pe Claudio Abbado, Ernest Ansermet, Daniel Barenboim, Karl Böhm, Sir Adrian Boult, Emil Ceakarov, André Cluytens, Roger Désormière, Lawrence Foster, Jascha Horenstein, Sir Neville Marriner, Kurt Masur, Zubin Mehta, Yehudi Menuhin, Riccardo Muti, Georges Prêtre, Paul Sacher, Kurt Sanderling, Sir Malcolm Sargent, Hermann Scherchen, Georges Sébastian, sau Giuseppe Sinopoli - şi lista ar putea continua.

Ca şi colegii lor vienezi, Filarmonica Cehă are propria ei tradiţie a Concertului de Anul Nou. În general - dar nu mereu - dirijorul principal este cel care conduce, iar lucrările lui Julius Fučík, Karel Komzák, František Kmoch, Oskar Nedbal, etc. au format baza repertorială. Aceasta s-a extins însă în ultimii ani cuprinzând de exemplu şi arii din opere. Dacă memoria nu mă înşală, în urmă cu câţiva ani Ion Marin a dirijat un Concert de Anul Nou şi a "strecurat" în program valsul Valurile Dunării. De fapt Ion Marin a lucrat adesea cu orchestra şi chiar a condus un concert la Musikverein când dirijorul anunţat iniţial, Eliahu Inbal, a devenit indisponibil.

(Ion Marin conduce un fragment din finalul Simfoniei nr. IX de Dvořák
în cadrul festivalului Praga lui Dvořák din 2008)

Dar probabil că cel mai important concert al artiştilor români a fost cel de la Festivalul de la Salzburg din 12 august 1963. George Georgescu a interpretat Simfonia nr. 104 de Joseph Haydn, Concertul pentru pian în la minor de Robert Schumann - solist: Valentin Gheorghiu - şi Marea Simfonie în Do major de Franz Schubert.

Gogu şi Valentin Gheorghiu au fost la rândul lor îndrăgiţi oaspeţi. Ambii au colaborat în repetate rânduri în concerte de abonament, în cadrul festivalului Primăvara de la Praga sau pe disc. Din fericire înregistrările au fost re-editate pe CD, unde altundeva decât în Japonia? (De fapt şi gravările lui George Georgescu cu Filarmonica George Enescu tot în Japonia au fost publicate pe disc compact). Versiuni exuberante ale Concertului pentru pian nr. 1 de Liszt şi a Rapsodiei pe o temă de Paganini de Rahmaninov sunt urmate de o execuţie rafinată a poemului Moarte şi transfiguraţie de Richard Strauss. Sunetul monofonic nu permite, din păcate, reliefarea orchestraţie luxuriante a compozitorului bavarez, dar George Georgescu - să nu uităm, un discipol al compozitorului - ştie să nu transforme lucrarea într-un concert pentru alămuri. Criticul Jeffrey Lipscomb scria despre această tălmăcire ca fiind "cea mai nobilă şi mişcătoare pe care o cunosc, sunetul mono fiind doar adecvat".

În fine, mulţi melomani ar fi interesaţi să compare interpretarea Simfoniei a VII-a de Beethoven cu cea imprimată de dirijor alături de Filarmonica George Enescu. Varianta "cehă" este mult mai lentă, diferenţa fiind de aproape patru minute. Acest detaliu, precum şi sunetul stereo superior mă fac să optez pentru versiunea în compania Filarmonicii George Enescu. Este însă greu de uitat sunetul suflătorilor praghezi.

Dintre înregistrările artiştilor români, cele ale lui Constantin Silvestri au rezistat trecerii timpului rămânând pagini de referinţă. O lectură care capturează senzualitatea Rapsodiei spaniole a lui Ravel a fost egalată doar de Paul Paray şi este net superioară imprimării făcute de Silvestri în compania Filarmonicii din Viena. În Concertul pentru violoncel şi orchestră de Lalo, dirijorul alături de solistul André Navarra aproape că transformă o lucrare minoră într-o capodoperă. Neîntrecute au rămas însă interpretările celor două Rapsodii Române de George Enescu. Aşa cum spune Pascal Bentoiu: "Nicicînd piesele n-au sunat cu mai multă nobleţe şi - din acest motiv - cu mai multă autenticitate. Prin discreţia, fineţea şi umorul pe care le dezvăluie Silvestri în aceste partituri, el le apropie nespus de sufletul românesc, mult mai cu folos decît o sumă de alte execuţii strălucitoare pînă la trivialitate." (Capodopere enesciene, ediţia a 2-a, 1999, pagina 51.)

După cum se poate observa, de-a lungul anilor Filarmonica Cehă a acumulat o bogată discografie. Spaţiul nu-mi permite decât o sumară trecere în revistă, deci titluri precum Concertul pentru violoncel de Dvořák cu Pablo Casals, dirijor George Szell sau cu Mstislav Rostropovici, dirijor Vaclav Talich, La mer de Debussy sub bagheta lui Roger Désormière (una din înregistrările preferate ale lui Sviatoslav Richter), Simfonia a VII-a de Bruckner cu Lovro von Matačić la pupitru sau ciclul de poeme Patria mea de Smetana înregistrate din miraculosul concert cu care Rafael Kubelík revenea în Cehoslovacia după peste 30 de ani de exil nu ar trebui să lipsească din colecţia oricărui meloman serios. Aş mai recomanda o înregistrare care poate ilustra sunetul unic al suflătorilor de lemn ai orchestrei. Este vorba de cea a Simfoniei a V-a de Dvořák sub bagheta lui Karel Šejna. Šejna este un rutinat maestru care nu are inspiraţia lui Kubelik sau Talich, iar calitatea sonoră a unei imprimări din anul 1952 este departe de a fi ideală. Dar este suficient să ascultăm în primele măsuri tonul clarinetelor şi a flauţilor ca să ni se topească sufletul.

(Rafael Kubelík revine în patria natală)

Ar mai trebui menţionată una din cele mai celebre erori din istoria gramofonului. O înregistrare a Concertului pentru pian nr. 1 de Chopin a pianistei Halina Czerny-Stefańska sub bagheta lui Václav Smetáček a fost pentru mulţi ani atribuită lui Dinu Lipatti!

Sergiu Celibidache nu a imprimat discuri dar documente sonore ale concertelor pragheze s-au păstrat deşi nu au fost publicate (oficial). Doi din elevii săi au fost dirijori principali: Eliahu Inbal şi recent dispărutul Jiří Bělohlávek. Acesta din urmă l-a omagiat pe cel pe care-l numea "prieten şi mentor" interpretând lucrarea Celibidachiana de Antón García Abril. Dirijorul ceh nu este unul spectaculos, dar are o mână firmă cu care ştie să ghideze eficient discursul muzical. Probabil că cea mai bun lucru pe care şi l-a însuşit de la Celibidache a fost disciplina de a ţine alămurile sub control.

Desigur că şi alţi artişti români au lucrat cu Filarmonica Cehă. Câteva nume sunt Erich Bergel (care a condus şi turnee), Florin Diaconescu, Radu Lupu, Cristian Mandeal, Emilia Petrescu şi, acum, Cristian Măcelaru. Omit fără voie unii muzicieni deoarece nu am găsit multe informaţii în absenţa unor baze de date. Şi totuşi nu pot să nu mă întreb dacă mai sus amintita colaborare a lui Sandu Albu cu František Stupka a avut loc în cadrul unui concert al Filarmonicii Cehe sau al unei alte orchestre - cartea lui Vladimír Šefl nu precizează. Sau dacă artişti precum Radu Aldulescu, Ştefan Gheorghiu sau Vladimir Orlov, care au înregistrat pentru Supraphon şi care au participat la festivalul Primăvara de la Praga nu au cooperat cu orchestra. Curios, Vladimir Orlov a executat Concertul pentru violoncel nr. 1 de Şostakovici sub bagheta lui Karel Ančerl la Toronto în 1973 pe când ambii artişti se aflau deja în exil.

Orchestra a efectuat câteva turnee în România, ultima oară în 1970. Chiar dacă nu a fost programată frecvent, muzica lui Enescu nu a lipsit din concerte şi nu doar Rapsodiile Române. Dacă nu mă înşel Suita Sătească făcea deja parte din repertoriul lui Jiří Bělohlávek.

(Muzicienii Filarmonicii Cehe în timpul turneului din 1958 din România. Orchestra a susţinut nouă concerte în ţară în septembrie 1955. Sursa: Yvetta Koláčková, The Czech Philharmonic Orchestra 100 plus 10, Academia Publishers, Praga, 2006.)

Cristian Măcelaru s-a aflat pentru prima oară la pupitrul Filarmonicii Cehe pe 4 iunie 2016. Programul concertului a fost: Uvertura operei Forţa destinului de Giuseppe Verdi, Concertul pentru vioară în re minor de Aram Haciaturian, solist Sergey Khachatryan, şi Simfonia nr. 2 în Do major de Ludwig van Beethoven. Un interviu cu ocazia acestui debut poate fi vizionat mai jos.


Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer