Scenarist nu mai este acum colaboratorul de cursă lungă al regizorului, Francesco Bruni (cel cu reuşitul Comisar Montalbano). A apărut în echipă scenarista (şi regizoare) Francesca Archibugi, probabil pentru tuşele mai umane, mai pline de înţelegere, chiar sentimentale ale poveştii, pentru alt fel de umor.
Partituri dificile pentru actriţe, pe contre-emploi. A Valeriei, tot cu clasă cum ne-a obişnuit, dar una mai deşirată şi gaga, foarte vorbăreaţă, cu nuditate, solicitantă ca emoţii de redat. O naturaleţe greu de egalat, o tristeţe dificil de făcut astfel credibilă, palpabilă. Şi mai şi este cea a Micaelei, ascunsă sub un păr cioplit aiurea, tatuaje şi lacrimi, pe tipar neo-neo-realist, cu chipul ei, aici, ca cel al lui Hilary Swank. Ea este cea care tace, care trebuie să arate o stare doar cu trupul pasiv doborât în cadru. Dar şi când începe să şoptească, să vorbească, la monologul ei de mărturisire lacrimile spectatorului nu se mai opresc.
Desigur, titlul, La pazza gioia / Nebune de fericire, este un joc de cuvinte. Cele două femeie care se întâlnesc în casa socială, un program al bisericii pentru femeile dereglate psihic din diferite motive, sunt, cum spune chiar una dintre ele "după unele evaluări" nebune. Cu fericirea este altă poveste. Fericirea le-a scăpat printre degete şi nu au reuşit în viaţa asta a lor de outsideri să o găsească, să o îmbrace, să o valorifice. O disperare a ratării. Neiubite nici măcar de ai lor, de familie, de cei apropiaţi, au căutat-o în altă parte. Şi au găsit frânturi, mai ales în acele pastile care să le sedeze, să le dea mai jos volumul fricilor. Şi, în ciuda locului şi statutului de perdante, Virzi ni le arată în mici scene de un farmec teribil, înduioşător, excepţional de umane, mai normale decât orice în jurul lor, cu reacţii clare. Delicate şi puternice în acelaşi timp. Şi jocul acesta de plus-minus, on-off, are un balans atât de neaşteptat, ca un balet fascinant la care te uiţi uluit.
Ştiu italienii să te şantajeze cu scene care-ţi strâng inima, când lacrima se îmbină cu râsul ce ţâşneşte din tine cu neîncredere, un tip special de emoţie numai al lor. Avem în minte deja genul acesta de film mititiel şi dulce, cu un adevăr amar învelit într-o povestioară pentru toate vârstele şi gusturile - Cine zice ăla este! / Mine vaganti, Viaţa de cinci stele / Viaggio sola, Zile şi nori / Giorni e nuvole, chiar recentul Complet străini / Perfetti sconosciuti.
După o jumătate de film, când ni se prezintă mai sec situaţia şi personajele, când umorul apare şi te ia pe nepregătite, o dată cu cele două pornite orbeşte prin oraş, filmul ia şi el altă turnură. Devine mai puternic, pedala de emoţie este apăsată viguros, genurile se combină, umorul devine sănătos. Aventura de cunoaştere de sine şi a trecutului lor la care îndrăznesc să se înhame cele două femei devenite prietene din întâmplare este picantă, nostimă, caldă, credibilă, chiar şi în excesele ei comice. Chiar cu o scenă de eliberare gen Thelma and Louise. Pe măsură ce filmul se desfăşoară de pe mosorelul poveştii, spectatorul este forţat să privească totul cu un nod în gât. Când măştile cad şi adevărurile se spun, nu mai e nimic de râs.
Virzi reuşeşte una dintre cele mai frumoase scene pe care le-am văzut în ultimul timp, o scufundare în apa în care protagonista a vrut să se sinucidă. Câte nu am văzut până acum? Însă aici, original şi frapant, este faptul că personajul nu e singur în cursa către finish. Pluteşte în adânc într-o îmbrăţişare disperată, dar plină de dragoste, cu un prunc. Al ei. Copilul din flori pe care tatăl nu l-a dorit şi de care nu îi pasă. Veţi vedea, scena va rămâne lipită de voi. Încercaţi să respiraţi, ca să mergeţi mai departe.
Explicaţiile despre personaje vin târziu, nu ştii ce este şi ce nu adevărat în istoria lor. Regizorul este destul de abil să le scoată din mediul în care au nimerit, să le ducă în lume, să le ducă acasă, să le construiască mai multe faţete psihologice. Şi fiecare din ele este plăcută de privit, emoţionante toate. Minciunile şi visurile tuturor.
Finalul este o promisiune. O morală bună pentru noi toţi. Iată filmul la care să mergi şi să suspini cu prietenii. Melodia Senza fine a lui Gino Paoli din final va ajuta şi ea destul.