L-am simţit bucuros că ia parte la această mişcare. Eram curioasă cum a fost primul contact al dumnealui cu locul care pentru mulţi a devenit ca o casă. L-am invitat la o discuţie despre festival, minciună, adevăr, pasiune, prospeţime, teatru.
Uşor şi intens în acelaşi timp. Revelator. Plăcut. Acesta e modul în care aş putea descrie acest dialog. Şi... răcoros. Ca o mare liniştită într-o zi călduroasă.
Ilinca-Anamaria Prisăcariu: Cum s-a simţit această primă întâlnire cu Ideo Ideis, care a fost primul impact?
Miklos Bacs: Cred că primul impact a fost de speranţă. E foarte plăcut să vezi un număr aşa de mare de tineri care sunt interesaţi de teatru. Eu nu prea cunoşteam structura festivalului şi odată ce am început lucrul şi am început să înţeleg, a fost şi mai mare plăcerea să mă întâlnesc cu trainerii acestor trupe. Îmi pare foarte rău că nu pot vedea spectacolele din partea a doua a festivalului. Structura însăşi a festivalului este una foarte reuşită.
I.A.P.: Referitor la tema festivalului, ce este din punctul dumneavoastră de vedere minciuna?
M.B.: Aici este de discutat. Cred că marea întrebare este, dacă vorbim de minciună, "ce este adevărul?" Dacă pornim de la asta, deja avem nişte probleme. Eu nu cred într-un adevăr absolut, deci nici într-o minciună absolută.
I.A.P.: Se poate ajunge la adevăr prin teatru? Sau la un tip de adevăr care să fie mai aproape de noi - este oricum subiectiv.
M.B.: Ce înseamnă adevărul? Exact, e subiectiv. Nu cred că ai putea să defineşti fără să omiţi ceva. Atunci, mai bine mă abţin să definesc. Teatrul în sine este o minciună, nu? Arta în sine este o minciună. E un artefact, un fals. Dar nu înseamnă că nu este adevărat.
I.A.P.: Ce sfat i-aţi da unui tânăr care vrea să dea la teatru? Dar unui proaspăt absolvent?
M.B.: Pe un tânăr care vrea să dea la teatru l-aş sfătui să nu se pregătească pentru acest lucru. Şi aici înţeleg o pregătire mai serioasă. L-aş îndruma să citească mult mai mult, să poată să îşi creeze un repertoriu care să îl reprezinte în momentul în care se prezintă la admitere. Şi în rest, să lase comisia să îşi facă treaba, respectiv să poată să îşi dea seama dacă are capacităţi, abilităţi pentru această meserie. În acelaşi timp cred că e bine să fie conştienţi că între teatrul de amatori şi teatrul de profesionişti este o distanţă foarte mare. Teatrul profesionist a fost de foarte multe ori zguduit de mişcarea de teatru de amatori, şi aşa este şi normal. Nu înseamnă că este mai slab, mai puţin interesant decât teatrul profesionist, ci că este o altă formă de existenţă a teatrului. Iar cei care dau examen la actorie trebuie să înţeleagă această diferenţă şi să nu simtă că dacă nu devin actori profesionişti, nu pot să facă mai departe teatru la nivel de mişcare de teatru de amatori, care este foarte importantă. E normală întrebarea "oare eu pot sau nu să devin?" Asta se poate afla - prin muncă, prin întrebări puse oamenilor de specialitate. Dacă se dovedeşte că ai abilităţile necesare, atunci vine vorba de o muncă titanică pentru a-ţi îndeplini visul, pe care trebuie să ţi-o asumi şi să pleci la lucru, chiar dacă nu reuşeşti la prima admitere. Referitor la cei care termină - nu este vorba de "prospeţime", un artist adevărat e proaspăt tot timpul, până îşi închide ochii. I-aş sfătui să caute şi căi alternative de a exista, nu doar sistemul instituţional, fără să renunţe la ideea de a intra în el. E clar că din viitor face parte şi această mişcare neinstituţională de teatru. Ele nu sunt decât diferenţe de subvenţie, nu neapărat de conţinut. Desigur, subvenţia hotărând şi conţinutul.
I.A.P.: Aţi putea face o comparaţie între Ideo Ideis şi Gala HOP?
M.B.: N-aş face o comparaţie, pentru că sunt două manifestări total diferite, având în vedere scopul fiecăruia. Ideo Ideis nu e făcut numai pentru tinerii care vor da la actorie. El este, în esenţă, făcut pentru o linie de dezvoltare personală, prin teatru. Din care mişcare se vor detaşa câţiva care vor dori să devină profesionişti. La Gala HOP vorbim deja despre nişte profesionişti, care au deja facultatea terminată, deci sunt artişti în toată puterea cuvântului. Ei trebuie să se măsoare deja în nişte creaţii finite, pe care trebuie să le discute cu nişte colegi de specialitate.
I.A.P.: Cum v-a modificat, ca profesor, întâlnirea cu absolvenţii altor şcoli?
M.B.: Întâlnirea mea cu participanţii este foarte subţire, spre disperarea mea. În momentul în care am acceptat această funcţie, am crezut, într-adevăr, că apropierea poate să fie mai serioasă şi mai de lungă durată, dar din cauza timpului şi structurii festivalului, această apropiere este absolut minimă. Mare parte a muncii mele este una administrativă, organizatorică. Sigur, are şi asta importanţa sa, pentru că imprimă o direcţie, poată să facă unele schimbări, poate să impună un concept al festivalului, care este în sine important. Dar şi în 2016 şi ăn 2017 lipseşte această întâlnire reală cu participanţii.
I.A.P.: În ce priveşte şcoala românească de teatru, ce ar putea face studenţii şi profesorii pentru a aduce nişte schimbări şi a ridica nivelul?
M.B.: Nu cred că la asta pot să dau răspuns. E foarte important ca fiecare să îşi facă treaba la locul lui. Studentul cu ce şi-a ales să facă, profesorul, la rândul lui. Şi, desigur, sistemul şi societatea să îşi facă planurile şi strategiile de a dezvolta o instituţie. Cred că în măsura în care, la fiecare nivel, cu fiecare membru al societăţii care îşi face datoria, lucrurile s-ar putea schimba real. Nu trebuie să aştepţi să vină o rezolvare de undeva din afara ta. Niciodată nu vei putea schimba pe altcineva decât pe tine însuţi. Asta poţi să încerci să faci. Pe altul, nu are niciun rost.
I.A.P.: Urmează o serie de întrebări foarte scurte, la care vă rog să răspundeţi cu un cuvânt / o propoziţie:
- Ce e teatrul?
M.B.: O formă de artă.
- Cea mai mare dorinţă?
M.B.: Odihna.
- Cea mai mare frică?
M.B.: Boala.
- Cel mai intens moment trăit în festival?
M.B.: Atelierele trainerilor.
(foto: Vlad Catană)