Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Tânărului Actor HOP 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... (XIV) - Oana Predescu - Îmi doresc să plec de la teatru cu senzaţia de inclasabil - Gala HOP, 2017


Anda Cadariu, un interviu cu Oana Predescu

august 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nume: Oana Predescu, 26 de ani, Târgovişte
Studii: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie I.L. Caragiale, Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 2016, clasa prof. Adrian Titieni
Participă la Gala HOP 2017, la secţiunea Grup, cu moscoOva (texte din piesa Trei surori de A.P. Cehov)


Anda Cadariu: "Lumea-ntreagă e o scenă". Cine eşti tu pe această scenă?
Oana Predescu: Dacă lumea e o scenă, iar pe scenă sunt actorii, nu prea am de ales. :) Deocamdată fac parte din corp-ansamblu, dar aspir la rolul principal.

A.C.: De ce actorie?
O.P.: Este o întrebare pe care şi eu mi-am pus-o de câteva ori. Gândindu-mă atent, cred că imaginaţia m-a condus natural spre această opţiune. Când eram mică, mă imaginam în diverse situaţii. De pildă, mergeam pe stradă şi mă autopoziţionam în faţa unei camere de filmat. Brusc, atitudinea mea firească era alterată de această (non)prezenţă, dar, inconştient cred, încercam să mă repliez şi să mă comport firesc. Cumva, mă simţeam mai bine în "lumile" construite de mine, decât în realitatea imediată.

A.C.: Povesteşte-mi o întâlnire memorabilă - reală, virtuală, profesională sau personală.
O.P.: Îmi amintesc o întâlnire din 2010. Pe atunci eram studentă la Istorie la Universitatea din Bucureşti şi nu aveam în plan să dau la actorie. Eram undeva prin spatele Sălii Palatului şi m-am oprit la un bancomat. În spatele meu, zăresc o femeie mică, delicată, îmbrăcată în negru, cu părul alb care se îndrepta spre acelaşi bancomat. Am recunoscut-o; era doamna Valeria Seciu. Am simţit nevoia să-i spun "Sărut mâna!", dânsa mi-a răspuns zâmbind, "Bună!". Dar a făcut-o într-un fel de parcă ne ştiam dintotdeauna. Emoţionată, i-am spus "La revedere!", dânsa mi-a răspuns, "La revedere!". Acea întâlnire mi-a rămas adânc întipărită în minte pentru că niciodată nu mai trăisem ceva similar.

A.C.: Cărţi, muzică, filme... Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi?
O.P.: Îmi place să citesc orice mi se pare interesant. Nu am un criteriu anume în a-mi alege cărţile. În schimb, am un regret că nu am suficient timp să-l dedic acestei frumoase ocupaţii. Printre scriitorii mei favoriţi se numără Emily Dickinson, Omar Khayam, Tudor Arghezi, William Shakespeare, Henrik Ibsen, Albert Camus, Ion Luca Caragiale, Ernest Hemingway, Kurt Vonnegut, Marin Preda. Dacă ar fi să aleg o singură carte din cele pe care le-am citit şi pe care să o recomand ar fi romanul lui Günter Grass Toba de tinichea. De menţionat că şi filmul omonim al lui Volker Schlöndorff este remarcabil.
Cu muzica şi cu filmul am o relaţie specială, pot să spun. Prin liceu, făcusem un challenge din a asculta cât mai multă muzică bună şi din a vedea cât mai multe filme de referinţă. Îmi cumpăram antologii, enciclopedii, îmi făceam liste cu ce am văzut şi ascultat; erau săptămâni când vedeam şi 10-11 filme la rând. Unele inaccesibile pentru vârsta mea. Dacă m-aş întoarce în timp, aş proceda la fel, deşi atunci m-a afectat puţin acest cocktail nebun de filme şi muzică pe bandă rulantă.
Evident că am şi eu preferaţii mei, care la un moment dat s-au transformat în idoli - Freddie Mercury este, fără îndoială, liderul echipei mele de eroi personali, iar Queen formaţia care îmbină cel mai bine, din punctul meu de vedere, muzica şi teatrul. Dar mai sunt şi alţii: Beatles, Led Zeppelin, Nirvana, The Doors, Pink Floyd, The Beach Boys, Jefferson Airplane, Jimi Hendrix, Santana, Phoenix, John Coltrane, Miles Davis, Dave Brubeck Quartet ş.a. În materie de filme, m-aş opri la patru nume de regizori străini - Stanley Kubrick, Ingmar Bergman, Michelangelo Antonioni, Lars von Trier, şi la patru nume de regizori români - Lucian Pintilie, Dan Piţa, Nae Caranfil, Cristi Puiu. Dar lista este clar mai lungă.

A.C.: Revenind la teatru, hai să vorbim despre..."Munca actorului cu sine însuşi". Un titlu celebru, care-mi vine în minte acum şi care generează întrebarea pe care vreau să ţi-o adresez cu cea mai mare curiozitate: Cum te antrenezi, cum te menţii în formă profesional?
O.P.: Cumva, mai mereu simt că mă antrenez. Nu cred că pregătirea constă numai în antrenamentul vorbirii sau al corpului, deşi fără lucrul cu mijloacele este aproape imposibil să te dezvolţi. Cred că şi antrenamentul minţii şi al imaginaţiei contează la fel de mult; să priveşti oamenii pe stradă, să auzi cum şi ce vorbesc, să-i priveşti cum se mişcă, să le studiezi privirea, toate astea te îmbogăţesc. Totodată, cred că un actor trebuie să aibă un anumit nivel de cultură şi de informaţie, oricât de înzestrat ar fi. Şi talentul este o glandă care se usucă în timp, dacă nu-i dai ce are nevoie. Încerc, pe cât se poate, să mă duc la teatru, să citesc, să văd filme, să ascult muzică şi să studiez oamenii.

A.C.: Care este cel mai mare HOP pe care l-ai trecut până acum în teatru?
O.P.: HOP-ul cu mine însămi. Nu sunt genul de persoană care se adaptează uşor unui mediu nou, iar contactul cu teatrul şi cu ce presupune această lume a însemnat o mare schimbare pentru mine. A fost mai mult un exerciţiu de onestitate, de suprapunere cu mine însămi. La început mi-a fost greu să mă arăt pe mine aşa cum sunt, să scap de inhibiţii şi să intru în joc cu totul. Treptat, am realizat că altă soluţie nu există şi că trebuie să renunţ în a-mi pune de una singură piedici. All in!

A.C.: Ce personaj ai vrea să joci în teatru sau film? De ce?
O.P.: Un personaj preferat nu am. Îmi doresc să joc mult şi variat. Totuşi, dacă trebuie să aleg, mi-ar plăcea la un moment dat să joc Blanche din Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams. Este un personaj dificil prin vulnerabilitatea sa, are un parcurs interesant, alunecă straniu şi delicat spre crepusculul minţii, conţine o drama teribilă pe care o aduce la suprafaţă printr-o confesiune plină de fragilitate şi neputinţă; este vampă şi fetişcană deopotrivă, parcă este actriţa propriei sale vieţi. Îmi plac personajele contorsionate şi contorsionante, cu un profil psihologic complex.
Dar tare mult mi-ar plăcea să joc şi un bufon, de pildă. Este o tipologie dificilă pentru că mintea şi corpul trebuie să funcţioneze brici. Oferă o aparentă libertate pe care e dificil să o gestionezi, trebuie să ştii ce să faci cu ea. Pe bufonul din Lear mi-ar plăcea să-l joc.

A.C.: Peter Brook: "Pot să iau orice spaţiu gol şi să-l consider o scenă. Un om traversează acest spaţiu gol, în timp ce un altul îl priveşte şi e tot ce trebuie ca să aibă loc un act teatral." Te voi ruga acum să te pui în postura celui care priveşte: ce-ţi place să vezi la teatru?
O.P.: De văzut, nu ştiu ce vreau să văd. Pot să spun doar ce-mi place să simt după ce văd. Îmi doresc să plec de la teatru cu senzaţia de "inclasabil", adică să nu mai fi văzut şi simţit niciodată ceva similar. Cred că marii artişti reuşesc să găsească acele soluţii care să imprime spectatorului senzaţia de unicitate, de activare a unor trăiri noi, incomparabile cu cele avute până atunci - inclasabile.

A.C.: "Aş vrea să joc la fel de bine ca...". De ce îl / o admiri?
O.P.: Sunt mulţi: Bette Davis, Vivien Leigh, Olga Tudorache, Irina Petrescu, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Cate Blanchett, Isabelle Huppert, Al Pacino, Dustin Hoffman, Peter Sellers, Kevin Spacey, Ştefan Iordache, Vlad Ivanov, Sorin Leoveanu, Adrian Nicolae şi lista poate să continue. Mi-o amintesc, de pildă, pe Isabelle Huppert în Pianista lui Michael Haneke şi felul în care aceasta reuşea, printr-o mimică a feţei cât mai redusă şi conţinută, să exprime mai multe gânduri în acelaşi timp, cum chipul ei era parcă împărţit în mai multe cadrane şi fiecare transmitea ceva diferit. De asemenea, mi-o amintesc pe doamna Olga Tudorache în Regina Mamă, unul dintre momentele care m-au determinat să mă fac actriţă, chiar dacă aveam şase ani. Ţin minte cum pe scena Naţionalului aveai senzaţia că se află centrul universului.
Îi admir pe toţi deopotrivă pentru amprenta personală puternică şi pentru că, în repetate rânduri, mi-au transmis acel sentiment "inclasabil", de care am amintit.

A.C.: I-am menţionat pe Shakespeare, Stanislavski şi Peter Brook, dar tema Galei HOP 2017 este Cehov. Mai exact, "SINGURĂTATE - Suportabila singurătate a fiinţei la A. P. Cehov". Scrie-i o telegramă dramaturgului, imaginându-ţi că o va şi citi.
O.P.: Se spune că ultimele cuvinte ale maestrului ar fi fost, "Nu am mai băut şampanie de mult timp". Eu i-aş scrie:
Şampania e la rece.



 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anda Cadariu
 Alte articole de Oana Predescu


Alte articole

 Cum nu m-am pregătit de HOP / Ce a fost HOP cu adevărat pentru mine - HOP, 2017, Marcela Nistor
 hop2017 sau cum să îţi reîncepi ziua la ora 23 noaptea (II) - Gala HOP, 2017, Blanca Doba
 sentimente şi sinonime hop-hop (I) - Gala HOP, 2017, Blanca Doba
 Jurnal de HOP 2017 - Ziua 4 - Cortina!, Anda Cadariu
 Jurnal de HOP 2017 - Ziua 3 - Zigzag, Anda Cadariu
 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer