Oricum era eroul ediţiei 2017 a Festivalului, prin numirea sa ca Director Artistic. Vladimir Jurowski, însă, precum Oedipe, s-a dovedit mai puternic decât ursita, ducând spre victorie o partitură cu un destin la fel de contorsionat ca al personajului titular. Dospită peste douăzeci de ani, opera lui Enescu, deşi recunoscută în genialitatea sa modernistă, nu a rămas decât conjuncturală timp de mai multe decenii pentru viaţa muzicală internaţională. A fost nevoie de Lawrence Foster, Oleg Caetani, Cristian Mandeal, Leo Hussain şi, iată, acum Vladmir Jurowski, pentru ca Oedipe să calce cu ambele picioare în pantheonul celor mai impresionante creaţii lirice ale veacului XX. Unde, inclusiv după performanţa din prima seară a Festivalului Enescu, ediţia 2017, are toate motivele să rămână.
Conceptul multimedia al lui Carmen Lidia Vidu era aşteptat şi prezentat drept calea ideală pentru a îmblânzi o partitură cu care nu intri în sintonie decât treptat. O să îmi pun, probabil, multă lume în cap: mie nu mi s-a părut decât o accesorizare minimal(ist)ă a tramei. De cele mai multe ori elegantă, reţinută, complementară, de câteva ori cu soluţii pe care eu le-am găsit simpliste. Bazat pe decupaje dinamizate din sculpturi clasice, renascentiste sau baroce, arhitecturi însufleţite şi elemente grafice tipice iconografiei elenistice, în care se inserează fotografie, animaţie şi text, proiectul lui Carmen Lidia Vidu caută o tălmăcire a momentelor cheie, în sensul desţelenirii a cine ce cântă, a ceea ce se întâmplă în acel moment. Mai degrabă întru completare şi explicitare decât întru contrapunct. Arată bine, arată extrem de bine pus la punct (impecabilă sincronizarea cu muzica!), arată bine în still-urile fotografilor. Simt, însă, că îi lipseşte încleştarea, paroxismul şi, uneori, metafora pe care partitura enesciană le atinge nu o dată. Dacă, însă, ideea a fost de a lăsa muzica liberă, neîncorsetată de traducerea în imagini, atunci a reuşit. Mi-a plăcut să citesc, în alegerea pentru Oedipe a siluetei Maurului din fântâna omonimă a lui Bernini (Roma, Piazza Navona), imaginea marginalului, a proscrisului, a perifericului neînţeles de contemporani, cel care merge în amontele sorţii. Faptul că îl vedem numai cu spatele, în raport cu toate celelalte personaje (prezentate frontal) instaurează o certă tensiune între El şi ceilalţi. De asemenea, mi s-a părut o delicată şi inteligentă metaforă a privirii. Poate supralicitez. Mi-amintesc de o legendă locală romană din perioada barocă, din aceeaşi Piazza Navona. Bernini ar fi fost atât de gelos pe felul în care rivalul său, Borromini, ar fi rezolvat faţada bisericii Sant'Agnese in Agone, încât ar fi imaginat toate statuile de vizavi, din monumentala Fântână a celor patru fluvii, ferindu-şi ochii sau pierzând lumina. Faptul că, nu o dată, aceste chipuri cu privirea agresată apar în naraţiunea lui Carmen Lidia Vidu mă face să cred că interpretarea nu e tocmai hazardată. Poate că e nevoie să te lipseşti de ochiul exterior pentru a vedea adevărul dinăuntru.
Spuneţi-mi snob, dar eu cred că Oedipe-ul de aseară ar fi trecut la fel de bine proba publicului şi fără videografie. Asta pentru că execuţia muzicală a fost, cel mai adesea, dincolo de obiecţie. Încep cu acelaşi Vladimir Jurowski, care nu ştiu cât timp o fi avut penru pregătirea concertului (care va fi reluat, cam în aceeaşi formulă, la Southbank Centre din Londra în 23 septembrie 2017), dar a dovedit că nu degeaba dirijorul este, în limba engleză, the conductor. Muzica aceasta văluroasă, stranie, noire, grandioasă, cu un aparat orchestral şi vocal colosal, a sunat, în argoul nostru profesional, High Definition. Sigur că London Philarmonic este o orchestră, sigur că ne aşteptăm de la corurile noastre (Corul Filarmonicii "George Enescu" şi Corul de Copii Radio) să sune aşa cum ne-au obişnuit, dar pentru ca ele să funcţioneze împreună aşa cum mi s-a părut că s-a întâmplat aseară e nevoie de o mână sigură şi, mai ales, de viziune. Cred ca Jurowski are viziune de dat şi la alţii.
Scriam despre interviurile pe care le-am făcut alaltăieri cu trei dintre soliştii operei şi de felul în care aceste interviuri m-au entuziasmat în ordinea realizării lor: Paul Gay, Ildiko Komlosi şi Sir Willard White. După concertul de aseară, ordinea este... exact cea inversă. Nu mi s-a părut că toate darurile care l-au făcut pe Sir Willard una dintre cele mai interesante din lumea operei din ultimii patruzeci de ani au fost puse în valoare de rolul lui Tyresias. Sigur că lumea l-a ovaţionat la sfârşit, dar am senzaţia că am aplaudat mai ales un nume, nu neapărat o performanţă vocală. Ildiko Komlosi a fost exact ceea ce aşteptam de la teribilul personaj al Sfinxului: viclenie, venin ascuns sub voce, voce care ar fi putut să izbucnească în limbi de flăcări sau să coboare în cazane de păcură, dar a ales să rămână într-un jăratec temperat-cantabil. Paul Gay, în schimb, Paul Gay a fost, pentru mine, revelaţia acestui Oedipe.
Dacă, finalmente, opera lui Enescu va fi programată mai des pe afişele marilor teatre şi săli de concert ale Europei, cred că Paul Gay are toate motivele să devină unul dintre interpreţii fetiş ai rolului titular. Cine a aşteptat tunete şi diluviu vocal à la David Ohanesian şi-a muşcat, probabil, buzele. Pe de altă parte, nici marele José van Dam nu dărâma pereţii cu decibelii, după cum nu o făcea nici regretatul Franck Ferrari. O voce eminamente frumoasă, precum a lui Paul Gay, o voce lirică, a fost capabilă, prin culori şi expresivitate, să domine o partitură notorie, aproape anecdoctică pentru başi-baritoni: cum o deschizi, aşa o şi închizi imediat. Iar felul în care şi-a construit Paul Gay personajul, chiar şi prin schimbarea garderobei din alb imaculat în negru şi roşu (senzaţională culoarea pantalonilor, am preluat-o!), a dovedit că interpretul iubeşte rolul şi îl creşte înăuntru.
Greu de suportat, dar eficace, se pare, a fost Graham Clark în rolul păstorului, angajat Christopher Purves în Creon. Delicată şi sonoră când trebuia soprana Gabriela Iştoc în Antigona. Voci frumoase în Phorbas - Sung Sim şi în Tezeu - Boris Pinkhasovich. Nimic despre Dame Felicity Palmer (căci nu am apucat s-o ascult).
A fost ziua Ruxandrei Donose ieri, sensibilă şi imperială Iocasta, frumoasă cum numai ea poate fi. Sper ca Oedipe-ul care a înconjurat-o şi la al cărui succes a contribuit decisiv să îi fi fost un frumos cadou.
Întrebarea zilei acasă, în timp ce tati prezenta la televizor: "Mami, la Festivalul Enescu, în opera asta cântă şi Iuliana Gheorghescu?" Aşteptăm la poşta redacţiei presupuneri despre cine ar putea fi misteriosul personaj.
(acest text este publicat si pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..