octombrie 2005
 Începe potopul

Nimic nu este mai terifiant decât să realizezi că locuinţa şi familia ta, cartierul în care stai, chiar pereţii şi tavanul care te înconjoară, s-au întors împotriva ta. Când nu mai eşti în siguranţă nici în locul care ar trebui să fie cel mai sigur dintre toate, se instalează cea mai profundă formă de spaimă psihologică. Această temă şi-a croit drum prin câteva dintre cele mai tulburătoare şi mai sofisticate filme horror-thriller din istoria cinematografiei. De la vecinii de alături, aparent foarte drăguţi, care practică însă în taină ritualuri sataniste în Rosemary's Baby până la locşorul idilic care se dizolvă într-o mare de nebunie a întregii familii, în The Shining sau până la băieţelul singuratic care vede morţii apărând în jurul lui în The 6th sense - ideea de "casă, dulce casă" care devine un loc bântuit, imposibil de suportat, alimentează de multă vreme imaginaţia artiştilor.

Acum, Dark Water continuă în această tradiţie clasică de teroare transmisă în mod inteligent, stilat, cu încărcătură emoţională mare şi care te pune pe gânduri, prezentând performanţa complexă a unui grup de actori de înaltă ţinută. Apreciatul regizor Walter Salles (Central do Brasil, Diarios de motocicleta) se alătură lui Alfred Hitchcock, Roman Polanski, Stanley Kubrick, M. Night Shyamalan şi Alejandro Amenebar pentru a explora teritoriul unde mintea se contorsionează, iar inima încetează să mai bată, unde realitatea de zi cu zi întâlneşte cele mai întunecate mistere supranaturale. Bazat pe povestea scrisă de autorul filmului horror clasic The Ring Dark Water abordează anxietatea domestică modernă dintr-un unghi original: cel al unei mame devotate, care este gata să facă lucruri inimaginabile pentru a-şi proteja fiica de pericolul unui apartament care ameninţă să declanşeze efectiv un torent de furie.

Totul începe în Apartamentul 9F. Aici locuieşte o mamă singură, Dahlia Williams (rol interpretat de actriţa laureată a Premiului Oscar Jennifer Connelly), încercând să înceapă o viaţă nouă. În dorinţa de a evada din bătălia amară pe care o poartă cu soţul ei înstrăinat pentru custodia copilului, Dahlia se mută împreună cu fiica ei Ceci într-un bloc de apartamente în ruină, aflat în Roosevelt Island, o zonă de periferie din New York City. Noua lor locuinţă le oferă un refugiu insuficient. Blocul este dărăpănat, plin de zgomote sinistre, are un lift şubred şi pete sinistre, de apă întunecată - un decor suficient de straniu. Dar Dahlia începe să bănuiască în scurt timp că există un pericol şi mai mare.

Cine sau ce anume joacă aceste jocuri mentale cu Dahlia? Dar mai poate ea oare să aibă încredere în simţurile ei, când propria-i imaginaţie o ia razna? Pe măsură ce se adună tot mai multe fantome văzute de Ceci şi o sumedenie de alte evenimente stranii, Dahlia începe să se întrebe în cine mai poate avea încredere şi ce mai poate să creadă. Ea însă nu se va da în lături de la nimic pentru a descifra această enigmă şi a-şi proteja fiica... chiar şi atunci când apele întunecate se închid în jurul lor. O lume de obiecte casnice familiare, stări de spirit şi emoţii, sunt transformate într-un regat al ameninţării şi groazei neîntrerupte, în Dark Water, pe măsură ce misterul se extinde.

Dark Water marchează debutul la Hollywood al apreciatului regizor brazilian Walter Salles, care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru Central do Brasil. Rafael Yglesias a scris scenariul. Filmul este produs de Bill Mechanic, Roy Lee şi Doug Davison. Ashley Kramer este producător executiv, Diana Pokorny este co-producător. Dark Water reuneşte o distribuţie de vedete, în frunte cu laureata Premiului Oscar Jennifer Connelly, într-un rol care împinge până la limită devotamentul mişcător al unei mame. Connelly este susţinută în această călătorie spre centrul teroarei de către personaje memorabile, interpretate de Dougray Scott şi Camryn Manheim, alături de actorii nominalizaţi la Oscar John C. Reilly, Tim Roth şi Pete Postlethwaite.

Echipa de creaţie care a lucrat cu Walter Salles pentru a realiza atmosfera de suspense a filmului îi include pe directorul de imagine Affonso Beato (Dot The I, Todo sobre mi madre); designer-ul de producţie Therese DePrez (American splendor); editorul de imagine nominalizat la Oscar Daniel Rezende (Cidade de Deus, Diarios de motocicleta); designer-ul de costume Michael Wilkinson (American Splendor); şi compozitorul nominalizat la Globul de Aur Angelo Badalamenti (Mulholland Drive).


 Mutarea: Un script care sondează un regat al spaimelor nerostite

O poveste înfricoşătoare despre teroarea psihologică stârnită de întrebări neliniştitoare, de tipul: unde locuim, în cine putem avea încredere şi de ce anume ne temem cel mai mult. Dark Water reia o nuvelă japoneză originală scrisă de apreciatul scriitor de horror Koji Suzuki, care a mai inspirat şi un film artistic de mare influenţă regizat de Hideo Nakata.

Suzuki şi Nakata sunt probabil cel mai bine cunoscuţi pentru o altă realizare explozivă a lor, un film de suspense psihologic, care şi-a ţinut spectatorii cu sufletul la gură - The Ring - devenind unul dintre cele mai discutate filme horror-thriller din lume, în versiunea regizată de Nakata. Ulterior, filmul a devenit un hit care s-a bucurat de mare succes în faţa criticii: remake-ul hollywoodian în care apare Naomi Watts. În timp ce The Ring se concentrează asupra unei casete blestemate, care îi pune în pericol de moarte pe toţi cei care o urmăresc, Dark Water apropie şi mai mult motivele de spaimă de viaţa reală, de zi cu zi, a unui adult, în această poveste despre o mamă singură şi un apartament de oraş care pare efectiv să explodeze "pe la cusături" de atâtea amintiri şi sentimente rele.

Versiunea japoneză a lui Nakata pentru Dark Water a apărut la câţiva ani după The Ring şi a fost aclamată drept una dintre cele mai reuşite opere ale lui, o culme a genului horror în cinematografia japoneză - un film de o mare bogăţie emoţională, foarte complex din punct de vedere psihologic şi încărcat de o tensiune necruţătoare.

Experienţa înfricoşătoare, de neuitat, provocată de filmul lui Nakata, i-a atras pe producătorii Bill Mechanic, Roy Lee şi Doug Davison spre ideea de a aduce această poveste în faţa unui public american mai larg. Mechanic spune: "Filmul a fost în acelaşi timp inteligent şi terifiant. M-a făcut imediat să mă gândesc la thriller-uri clasice precum Rosemary's Baby şi The Shining. Avea un element universal - sentimentul de suspense înfăşurat în jurul unor teme legate de abandon şi izolare, cu care ne-am gândit că publicul american ar relaţiona imediat, la un nivel instinctiv. Am fost atât de impresionat, încât am cumpărat drepturile asupra filmului la cinci minute după ce îl văzusem."

Acum se punea întrebarea cum să fie abordată povestea horror într-o manieră cu totul nouă, pentru a prezenta un decor realist din New York City, precum şi personaje şi teme specific americane - totul fără a pierde misterul şi senzaţia de anxietate acumulate la maximum. Pentru a realiza această combinaţie, producătorii au apelat la apreciatul scenarist Rafael Yglesias, care nu mai scrisese nici un scenariu în genul horror-thriller, dar a cărui experienţă umană şi psihologică îi permisese să realizeze scenariile unor filme precum Fearless al lui Peter Weir sau Death and the Maiden al lui Roman Polanski.

Yglesias s-a simţit atras de proiect, considerând că este o ocazie excelentă de a explora anatomia spaimei în cele mai profunde şi mai întunecate crevase domestice ale sale. "Dintotdeauna mi-am dorit să scriu o poveste cu fantome, iar acum mi se oferea şansa de a crea o poveste cu fantome în stil american", spune el. "În SUA, fantomele noastre sunt unice, pentru că, după părerea mea, au mereu un soi de dorinţe neîmplinite, ceva după care tânjesc până la sfârşit. În povestea noastră, această nevoie arzătoare este dorinţa de a avea o mamă iubitoare. În final, acest element le uneşte pe Dahlia şi pe fantoma care o bântuie, alcătuind o structură care pune pe gânduri şi înspăimântă în aceeaşi măsură."

El continuă: "Spaima din film este cu adevărat impulsionată de acest sentiment de claustrofobie şi izolare din sufletul Dahliei. Cel mai mult te sperie genul de teroare care vine din interiorul minţii tale."

Producătorii au fost încântaţi de abordarea psihologic-explorativă a lui Yglesias, care transforma acest material într-unul absolut proaspăt şi unic pentru cultura americană. "Rafael a luat această poveste japoneză şi i-a adăugat o sensibilitate pur americană, transformând povestea acestei familii bântuite în ceva mult mai evocator şi mai misterios", remarcă producătorul executiv Ashley Kramer. "El a transformat-o pe eroina japoneză, care era mai pasivă în versiunea originală, într-o mamă singură americană, zugrăvită într-un stil viu şi foarte convingător, prinsă ca într-o capcană în dilema ei personală. Astfel a creat un personaj feminin plin de forţă, memorabil, care ştiam că va alcătui un miez fascinant al acestui film."

Firul narativ fascinant al scenariului a atras şi atenţia regizorului Walter Salles care, la început, părea o alegere complet neaşteptată pentru a aborda povestea unui apartament bântuit. Aducând cu sine experienţa unor firme latino-americane laureate a mai multor premii, între care Central do Brasil, Abril despedacado şi, de curând, apreciatul Diarios de motocicleta, sau experienţa de producător al acelui veritabil tur de forţă brazilian care a fost "Cidade de Deus", Salles este cunoscut pentru subiectele sale umane puternice. El s-a făcut însă remarcat şi pentru extraordinara sa energie vizuală, iar această combinaţie i-a determinat pe producători să îl abordeze pentru Dark Water.

Bill Mechanic adaugă: "De la bun început, Walter a înţeles profunzimile acestor personaje şi a fost decis să ancoreze filmul în realitate. A avut o conexiune foarte personală cu temele poveştii. Atât în Central do Brasil, cât şi în Abril despedacado, el foloseşte relaţia dintre copil şi părinte (sau părinte-surogat), ca mecanism de unificare. Am simţit că, dacă adăuga acest element scenariului nostru - acea calitate realistă a unei relaţii indestructibile între mamă şi fiică, între Dahlia şi Ceci - atunci filmul ar fi şi mai înspăimântător, pentru că ar fi cu atât mai realist."

Spre încântarea lor, producătorii au descoperit că Salles era de mult un amator de filme horror. Ashley Kramer îşi aminteşte: "Walter ne-a povestit că, în copilărie, locuise o vreme la Paris, deasupra unei săli de proiecţii unde se prezentau multe filme ale lui Polanski sau ale altor regizori de horror-uri sofisticate. Ne-a povestit că dintotdeauna îşi dorise să facă un film horror psihologic, iar când a început să discute cu noi, am fost siguri că va ridica acest film deasupra standardelor genului. De la bun început a avut o viziune completă asupra modului în care dorea să arate filmul - cum se vor combina subtil elementele vizuale din film, pentru a accentua treptat sentimentul de claustrofobie şi de vulnerabilitate crescândă, sentimentul că tot mai mult lucrurile scapă de sub control."


 Se aud zgomote: Walter Salles discută despre tema obsedantă a alienării

În inima suspense-ului vertiginos din Dark Water se află un sentiment primordial: nevoia omului de a explica inexplicabilul. Această temă de subtext l-a atras cel mai mult pe regizorul Walter Salles spre această poveste. "Mă simt atras de necunoscut, de inexplicabil", spune el. "Cred că toţi suntem în această poziţie, trăim într-o lume pe care nu reuşim să o decodificăm complet-iar acele lucruri din viaţă pe care nu le putem explica sau rezolva alcătuiesc subiecte de film foarte interesante. Cred, mai mult decât orice altceva, că Dark Water este o poveste despre acei demoni lăuntrici pe care îi purtăm mereu cu noi, dar pe care nu îi putem vedea. Este un mister despre singurătatea în mediul urban, despre felul încare adesea ne simţim atât de îndepărtaţi, în imposibilitate de a comunica, deşi suntem înconjuraţi de un oraş aglomerat, plin de oameni."

Deşi Dark Water marchează prima lui incursiune în zona misterului şi groazei, Walter Salles este de mult timp fascinat de explorarea cinematică a spaimei şi în special îi admiră pe marii regizori deschizători de drumuri în acest segment. "Dintotdeauna m-au interesat primele filme ale lui Roman Polanski şi ale altor regizori New Wave, care se preocupă de întrebările primordiale referitoare la mortalitate, înstrăinarea în mediul urban, abandon, singurătate", spune el. "După părerea mea, cel mai interesant element al poveştilor cu fantome este că aduc în discuţie propriile noastre limite şi dorinţa noastră de a crede că, după ce viaţa se termină, există ceva mai mult decât un hău al uitării."

El continuă: "Ca urmare, când am citit scenariul lui Rafael Yglesias, am fost uimit de modul în care părea să se ridice deasupra genului horror, la fel ca acele prime filme ale lui Polanski. Îmi plac filmele care depăşesc un anumit gen, care par să aparţină unui gen, dar te duc totuşi în altă parte, iar această poveste părea să facă exact acest lucru. Am fost mişcat de personaje, în special de relaţia dintre mamă şi fiică, relaţie care alcătuieşte miezul acestei poveşti. Am considerat că, în mare măsură, este o poveste despre pierdere şi despre felul cum poţi să treci peste ea."

Explorând natura spaimei ca emoţie umană primordială, Salles a pus accent pe ideea că surprizele şi spaimele cele mai cumplite sunt generate de mintea noastră-locul unde încă pândesc ameninţător demonii copilăriei-mai degrabă decât de evenimente externe, mult mai evidente. "Simt că multe dintre filmele horror recente sunt pur şi simplu prea directe în modul de abordare", observă Salles. "Pe mine mă interesează mai mult un film în care este mai important ceea ce simţi decât ceea ce auzi sau vezi, un film în care lucrurile nu sunt explicate în mod excesiv, iar întrebările sunt lăsate să plutească în aer."

Printre influenţele citate de Salles, în afară de Polanski, Kubrick şi Hitchcock, se numără şi filmele horror japoneze văzute înainte să înceapă lucrul la Dark Water. Făcând un documentar brazilian despre conflictul dintre tradiţie şi modernism în Japonia, el a avut contact direct cu operele unor regizori precum Kiyoshi Kurosawa sau Hideo Nakata. "Acest val nou de filme horror japoneze, influenţate de Alfred Hitchcock şi Theodore Dreyer, explorează câteva teme foarte interesante."

Una dintre aceste teme este un element esenţial, care poate fi găsit în centrul multora dintre cele mai puternice filme horror-thriller: tema copilăriei şi abilitatea copilului de a accepta mai uşor şi mai lipsit de spaime decât un adult ideea că se confruntă cu mistere oribile, inexplicabile. Salles spune: "Fiecare personaj din Dark Water are bariere psihologice, care îl împiedică să meargă înainte, să iasă din zona care îl înconjoară. De fapt, fiecare personaj, cu excepţia micuţei Ceci. Un copil nu are amprentele lăsate de experienţa de-o viaţă, nu are simţul limitelor şi barierelor pe care le percep adulţii. Nu există restricţii sociale care să se fi cristalizat, ca urmare copiii pot să accepte mult mai uşor, mai liber decât adulţii. De asemenea, copiii par să aibă un simţ înnăscut al dreptăţii, ştiu ce este corect şi ce nu este."

Salles rezumă: "Consider că, în acest film, copilul chiar este un centru moral. Fetiţa acceptă lucruri pe care nimeni altcineva nu le acceptă. Vede lucruri pe care nimeni altcineva nu le vede. Într-un fel, face ceea ce ar trebui să facă un artist pe lume: să aducă la lumină lucrurile pe care alţii nu le văd."


 Pe urmele petelor de apă: Jennifer Connelly plonjează în adâncurile întunecate ale iubirii şi protecţiei materne

Pentru a aduce cu adevărat la viaţă Dark Water, Walter Salles ştia că elementul esenţial este actriţa care avea să interpreteze rolul Dahliei, o tânără mamă care îşi protejează extraordinar de bine fiica, încercând să o crească în condiţii de siguranţă, în pofida unui fost soţ furios şi a unei lumi urbane care înstrăinează individul şi care ameninţă să le aducă sfârşitul. Chiar şi atunci când Dahlia crede că a făcut tot ce era posibil pentru a-şi ţine fetiţa la adăpost de rele, ascunzând-o într-un bloc de apartamente, o clădire izolată şi anonimă din Roosevelt Island, în New York, constată că se produc o serie de evenimente stranii, neliniştitoare, care le vor pune pe amândouă într-un pericol inimaginabil, silind-o să pună la îndoială însăşi esenţa realităţii care o înconjoară.

Salles ştia că are nevoie de o actriţă capabilă să penduleze printr-o multitudine de emoţii - de la iubire maternă la nesiguranţă şi disperare, apoi şoc. De asemenea, avea nevoie de o actriţă inteligentă, foarte "reală" - ultimul gen de om pe care te-ai aştepta să îi vezi ajungând să creadă în forţe supranaturale.

În căutarea unei femei suficient de sofisticate pentru a realiza toate acestea, realizatorii filmului s-au oprit la Jennifer Connelly, care a câştigat Premiul Oscar pentru "Cea mai bună actriţă într-un rol secundar", jucând rolul soţiei unui matematician genial, dar nebun, în A beautiful mind." Salles fusese impresionat de interpretarea intensă, înspăimântătoare, a lui Connelly, în rolul unei dependente de droguri în filmul lui Darren Aranofsky Requiem for a Dream, însă a mai fost un motiv pentru care actriţa s-a dovedit a fi perfectă pentru acest rol. Connelly nu avea doar excelentele capabilităţi actoriceşti şi personalitatea puternică pe care le cerea acest rol. Ea era mama unui bebeluş de şase luni la vremea respectivă, ceea ce îi accentua instinctul matern până la un nivel aproape palpabil.


"Walter a considerat că este foarte important ca rolul Dahliei să fie interpretat de o mamă. A considerat că era esenţial să găsim o actriţă care să înţeleagă în sinea ei legătura dintre mamă şi copil, iar această calitate se vede foarte bine în interpretarea plină de forţă a lui Jennifer", spune Ashley Kramer.

Jennifer Connelly a fost intrigată de misterul şi complexitatea acestei poveşti, dar recunoaşte că a avut oarece emoţii la gândul că va pătrunde într-un astfel de teritoriu, dătător de coşmaruri. "Dintotdeauna am fost afectată de poveştile de groază şi chiar mă tem un pic de ele", spune ea. "Dar această poveste despre o femeie care încearcă să clădească o nouă viaţă pentru ea şi pentru fiica ei, prinsă în nişte împrejurări foarte stranii, mi s-a părut teribil de mişcătoare. Am fost fascinată de această poveste, o combinaţie de elemente înfricoşătoare, dar şi cu mare încărcătură emoţională."

Ea continuă: "Am relaţionat foarte bine cu Dahlia. Poate nu cu fenomenele supranaturale care se întâmplă în apartamentul ei, dar cu speranţele şi spaimele legate de creşterea fiicei sale. Mi se pare interesant cum asemenea lucruri mărunte, care încep ca nişte mărunte probleme de fiecare zi, de pildă un tavan din care picură apă, se transformă apoi în ceva uriaş şi înfricoşător. Realitatea şi coşmarul încep să fuzioneze. În fond, este un lucru cu adevărat înfricoşător să pui punct unei căsnicii, să pleci în lume şi să iei viaţa de la capăt într-un alt oraş - toate acestea sunt lucruri absolut reale. Pe urmă însă, Dahlia ajunge într-o zonă şi mai înfricoşătoare, care ţine de supranatural."

Connelly a fost în mod special atrasă de abordarea psihologică stilată aleasă de Walter Salles pentru film. "Are un mod foarte elegant de a ajunge la elementele terifiante ale poveştii", remarcă ea. "Conferă poveştii multă graţie şi mister. Mi se pare minunat că aproape tot ce se întâmplă în film te face să te întrebi dacă lucrurile se petrec în mintea Dahliei sau în realitate. Oare Dahlia cedează, pur şi simplu, sub presiunea stresului generat de divorţ, de mutare, de efortul de a fi o mamă bună? Cedează în faţa propriilor spaime mai vechi în faţa abandonului, generate de propria ei copilărie complicată? Sau cu adevărat este în pericol din cauza unor forţe supranaturale puternice, care vor ceva de la ea? Spectatorul trebuie să decidă."

Pe lângă tensiunea şi provocările de natură emoţională cu care s-a confruntat jucând rolul Dahliei, Connelly a filmat o bună parte din secvenţele pentru punctul culminant al filmului scufundată în apa ciudată, înfiorătoare, care pune stăpânire pe apartamentul Dahliei. Pentru aceste scene a fost nevoie de o tărie de caracter deosebită. "Era iarnă, iar noi filmam într-o clădire îngheţată, în haine ude. Trebuia să alerg de pe platou spre cada cu apă fierbinte, ca să mă pot încălzi", îşi aminteşte Connelly. "Dar, pe lângă poveste, decoruri şi imagine, cred că şi acest element contribuie la crearea unei atmosfere care te face să simţi că îngheţi până în măduva oaselor."

Pe Walter Salles, interpretarea lui Connelly l-a ajutat mult să înţeleagă viziunea sa asupra filmului. "Jennifer este una dintre cele mai talentate şi mai sensibile actriţe cu care am lucrat vreodată. Ea ne-a oferit un personaj foarte complex, pe mai multe niveluri, care dă dovadă de multă integritate şi onestitate", a spus el. "Nu sunt un mare fan al interpretărilor dramatice, iar Jennifer este chiar opusul acestei tendinţe. Ea poate genera un impact semnificativ prin acţiuni mult mai subtile. Este ceva care unifică tot ceea ce a făcut ea în acest rol, şi cred că o caracterizează şi pe Dahlia. Ea s-a dovedit a fi foarte curajoasă, gata să plonjeze în zone dureros de explorat. Multe din lucrurile pe care le-a făcut ea au fost atât de discrete, de delicate, încât nici măcar nu le-am remarcat la momentul respectiv, ci abia mai târziu, când am montat filmul."

După ce a fost găsită Connelly, a început vânătoarea după o tânără actriţă care să joace rolul lui Ceci, fetiţa de cinci ani a Dahliei. La început, copilul priveşte foarte firesc apariţiile ciudate pe care le vede, în timp ce mama sa simte cum îşi pierde tot mai mult echilibrul, în noul lor apartament atât de straniu. Directorul de casting Mali Finn a demarat cercetări amănunţite pentru a găsi o actriţă de cinci ani capabilă să îşi asume provocările fizice şi psihice ale acestui rol. Peste o mie de tinere talente au fost trecute în revistă, în înregistrări sau discuţii personale. În final, căutările s-au oprit asupra a două fetiţe la fel mature şi de interesante, Ariel Gade şi Perla Haney-Jardine. În cele din urmă amândouă au ajuns în film: Gade a primit rolul lui Ceci, iar Haney-Jardine a devenit fantomatica Natasha, care dispare în mod misterios din apartamentul de deasupra.

Pentru Ariel Gade, în vârstă de şase ani, personajul Ceci era exact genul de persoană pe care o admiră: puternică şi lipsită de teamă. "Îmi place Ceci foarte mult, fiindcă este cu adevărat o fetiţă curajoasă", spune mica actriţă. "Nu se teme de nimic, deşi lucrurile care i se întâmplă sunt înfricoşătoare. Sau cel puţin aşa mi se pare mie - dar Ceci este obişnuită cu lucruri înfricoşătoare."

Salles consideră că, în ceea ce priveşte lucrul cu cele două fetiţe, esenţială a fost clădirea unei relaţii bazate pe încredere. "Pe platoul de filmare a existat o atmosferă protectoare, ceea ce cred că le-a dat încredere ambelor fetiţe, care sunt foarte talentate, permiţându-le să îşi dezvolte potenţialul la maximum", spune el.

Gade, care, pentru interpretarea acestui rol, s-a confruntat cu fantome, demoni lăuntrici şi chiar o scenă în care se îneca, i-a impresionat pe adulţii din distribuţie cu devotamentul ei pentru acest rol. Jennifer Connelly spune: "Ariel este cea mai dulce şi cea mai adorabilă fetiţă din lume. A lucrat din greu la acest film. Era mereu încântată să mai filmeze o scenă, indiferent cât de dură ar fi fost, şi acest lucru a fost un exemplu pentru noi toţi. Ne-am simţit foarte bine împreună, pe platou - în special pentru că şi eu am un fiu de aproximativ aceeaşi vârstă. Chiar am simţit că între noi s-a format o relaţie foarte firească, mamă-fiică."


 Facem cunoştinţă cu ceilalţi locatari: O distribuţie strălucită a participat la realizarea filmului Dark Water

În călătoria sa spre centrul forţelor supranaturale, Jennifer Connelly a fost susţinută de o distribuţie excelentă, care include un trio de actori nominalizaţi la Oscar. Unul dintre cei mai versatili, mai prolifici şi mai apreciaţi actori de la Hollywood, John C. Reilly, nominalizat la Oscar şi la Globul de Aur pentru Chicago, joacă rolul dlui Murray, directorul complexului de apartamente din Roosevelt Island, un personaj înfiorător şi totodată comic.

Reilly a fost atras de acest proiect pentru că nu a mai reuşit să lase din mână scenariul, când a început să îl citească. "Nu mă mai săturam de citit", îşi aminteşte el. "Era o poveste fascinantă. Ca părinte, mi s-a părut foarte neliniştitor, dar ca actor mi-am dorit imediat să fac parte din acest proiect. Mi-a atins o coardă foarte sensibilă, referitoare la sentimentul de înstrăinare şi izolare, un element cu care oricine poate relaţiona în lumea zilelor noastre."

Povestea i-a stârnit lui Reilly şi amintiri despre primele sale experienţe în New York City. "Multe dintre temele din film m-au făcut să îmi amintesc exact cum era când am sosit pentru prima dată în New York. Aveam sentimentul că oraşul m-ar putea zdrobi dacă nu mă lupt să îmi croiesc drum prin el, zi de zi. Făceam eforturi să înţeleg cine îmi spunea adevărul, cine îmi era cu adevărat prieten, cum aveam să supravieţuiesc într-un asemenea loc... Exact în această situaţie se află personajul lui Jennifer la începutul filmului. Familia ei se destramă, iar ea încearcă să culeagă cioburile, având grijă şi de fiica ei. Nu ştie în cine poate să aibă încredere, iar acum pereţii efectiv se prăbuşesc în jurul ei."

Lui Reilly i-a plăcut în mod deosebit să disece personalitatea dlui Murray, un personaj sumbru, care totuşi evadează din limitele descrierilor în alb-negru. "Murray este important pentru că, la bine şi la rău, el le convinge pe Dahlia şi Ceci să facă acest pas următor în viaţa lor", remarcă Reilly. "El nu este, de fapt, un om rău, ci mai degrabă a devenit rău prin neglijenţă. Cred că îl înţeleg. În ceea ce priveşte descrierea personajului, cea mai mare parte nici nu apărea pe pagina scrisă, dar am văzut de multe ori în viaţă asemenea apartamente şi asemenea indivizi. E nevoie de un anumit gen de şmecher, iar eu am jucat rolul lui Reilly ca pe un amalgam de diverse tipologii, de la agresiv până la excentric."

Pentru Jennifer Connelly, interpretarea lui Reilly s-a dovedit a fi unul dintre numeroasele elemente care au adus filmul la un nivel superior. "Mi s-a părut genial", spune ea. "Este foarte amuzant şi completează acest rol cu foarte multe elemente care nici măcar nu apăreau în scenariu. A făcut tot soiul de cercetări despre Roosevelt Island, ca urmare, când mi-a prezentat apartamentul, totul a fost extrem de real. De fapt, el îmi aminteşte foarte mult de personajul Ruth Gordon, din Rosemary's baby."

Pe de altă parte, pentru rolul lui Veeck, administratorul clădirii, un tip capricios, misterios şi nu foarte sensibil, realizatorii filmului au apelat la actorul veteran Pete Postlethwaite, care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru rolul lui Jim Sheridan din In the neme of the father "Pete are una dintre cele mai incredibile feţe din film. Un milion de poveşti se derulează acolo", remarcă producătorul Bill Mechanic. "Cred că este unul dintre marii actori ai zilelor noastre. Pentru film, a fost fenomenal că el a acceptat să joace - sau mai degrabă să locuiască în - rolul acestui personaj, care face parte din clădire la fel de mult ca podeaua, pereţii şi restul obiectelor."

Lui Postlethwaite i-a făcut plăcere să joace rolul unui personaj a cărui excentricitate invită în mod natural la curiozitate şi suspiciune. "Tipul este cu adevărat o enigmă", spune Postlethwaite. "Nu poţi afla nimic altceva despre Veeck, ai doar sentimentul că este foarte viclean şi că se simte folosit. Nu numai de către Murray şi de chiriaşi, ci şi de restul lumii, în general."

El continuă: "Mi s-a părut interesant că nu aflăm de fapt de unde vine sau cât de multe ştie. Eu am ajuns să îl consider infantil în modul lui de a aborda lucrurile. Sigur, şi el îşi dă seama că ceva nu e în regulă în clădire, dar, ca un copil, crede că, dacă nu spune nimic despre asta, totul se va termina cumva cu bine."

Walter Salles a fost încântat de interpretarea lui Postlethwaite. "Practic, este un actor shakespearean, care aduce ceva foarte viu, foarte intens şi totuşi foarte economic în acest rol", spune regizorul. "Deşi are foarte puţine replici, personajul lui prinde viaţă într-un mod extraordinar."

Tim Roth, care a fost nominalizat la Oscar şi la Globul de Aur pentru Rob Roy, joacă rolul lui Jeff Platzer, avocatul care vorbeşte repezit, dar are inimă bună şi care, după oarecare ezitări, acceptă să o ajute pe Dahlia în lupta dată cu fostul ei soţ pentru custodia copilului. Ca şi restul distribuţiei, Roth a fost atras de accentul neobişnuit de mare pe care această poveste horror îl punea pe construirea unor personaje complexe. "Fiecare persoană care apare în film are ceva special", spune Roth, "ceea ce face totul destul de amuzant. Nimeni nu prea este cine pare a fi. Personajul meu, Platzer, este avocat, dar practic are biroul în maşină. Este destul de neobişnuit, unic."

Natura neobişnuită a filmului Dark Water a reprezentat o mare parte din elementele care au adunat laolaltă o distribuţie atât de ilustră, spune Roth. "Dacă acest film ar fi optat pentru o abordare mai convenţională, nu cred că Walter, Jennifer sau altcineva dintre noi ar mai fi fost aici", declară el. "Iată de ce consider că filmul reuşeşte să fie cu adevărat înfricoşător, depăşind în acelaşi timp limitele genului horror."

Salles adaugă: "De ani de zile îi admir pe John C. Reilly şi Tim Roth. Sunt doi dintre cei mai extraordinari actori din cinematografia contemporană şi mă simt extrem de privilegiat pentru că am colaborat cu ei. Aceşti doi oameni au abilitatea de a te lua în mod constant prin surprindere. Sunt atât de buni, încât efectiv te pot salva pe platoul de filmare."

În sfârşit, unul dintre rolurile cel mai greu de distribuit a fost cel al lui Kyle, fostul soţ al Dahliei, omul care le obligă pe mamă şi fiică să se mute în Roosevelt Island, sub apăsarea spaimei. Realizatorii filmului au sperat să găsească un actor care să aducă o notă de omenie proaspătă unui rol care ar fi putut fi jucat cu uşurinţă ca fiind un simplu ticălos. Bill Mechanic explică: "Am vrut un actor care să poată fi perceput ca un tip implicat într-o căsnicie nereuşită, făcând toate chestiile pe care le fac oamenii care au căsnicii nereuşite, dar care în acelaşi timp să poată să aibă şanse de recuperare în ochii fiicei sale. Este o combinaţie foarte dificil de redat. Din fericire, mai lucrasem cu Dougray Scott şi înainte de acest film, şi ştiam că are ceea ce trebuie pentru a reuşi aşa ceva."

Scott, el însuşi tatăl unor gemeni, a decis să sublinieze emoţiile amestecate ale personajului. "Am discutat mult cu Walter despre Kyle, la început. Am fost de acord că nu voiam ca acest personaj să apară ca un ticălos standard", îşi aminteşte actorul. "În schimb, ne-am dorit să demonstrăm că o mare parte din acţiunile lui sunt motivate de durere, frustrare şi mai ales de teama de a nu-şi pierde fiica. Atunci când te desparţi de cineva, uiţi momentele frumoase petrecute împreună. Cele mai cumplite lucruri se pot spune când intervine un copil între doi adulţi care iubesc amândoi acel copil. În acest stadiu se află relaţia dintre Kyle şi Dahlia la începutul filmului. Ea îl consideră pe Kyle un bătăuş căpos, un om care încearcă să controleze totul. Iar el consideră că ea este factorul care vrea să îi distrugă relaţia cu fiica lui."

Oricât de realistă ar fi relaţia dintre Kyle şi Dahlia, ajunge să se infiltreze în ea ceva poate chiar mai misterios decât relaţiile interumane - o prezenţă care bântuie prin apartamentul Dahliei. Pentru Dougray Scott, aceasta este esenţa sentimentului de groază. "Kyle nu ştie decât că fiica lui se schimbă şi, desigur, pentru asta dă vina pe soţia lui. El nu ştie însă ce se întâmplă cu adevărat în apartamentul din Roosevelt Island", subliniază Scott. "Nu ştie că o fantomă le chinuie pe fosta lui soţie şi pe fiica lui iubită. Uneori, elementul cel mai terifiant este ceva ce nimeni nu poate să vadă. Iată ce face ca filmul Dark Water să ne dea fiori."


 Viziuni cu fantome: Imaginaţia este bântuită cu ajutorul decorului

Interpretarea actoricească a fost un element-cheie pentru declanşarea spaimei psihologice pe care se bazează filmul Dark Water, însă mai exista un element esenţial care trebuia să prindă viaţă: însăşi clădirea din Roosevelt Island, cu secretele sale înfricoşătoare, scufundate în apă. Regizorul Walter Salles a dorit să se asigure că publicul va simţi visceral umiditatea, bezna şi anxietatea care se acumulează în noul mediu în care trăieşte Dahlia - o forţă omniprezentă, încă din prima clipă când spectatorii se aşează la locurile lor.

Prima misiune a echipei de filmare a fost un drum până în Roosevelt Island, unde Dahlia şi Ceci se retrag pentru a se instala în noua lor locuinţă, apartamentul 9F. Roosevelt Island este o fâşie de teren lungă de aproximativ 3 km, în zona de est a oraşului New York. În ciuda locaţiei sale îndepărtate, este totuşi considerată ca făcând parte din Manhattan. Cunoscută cândva sub numele de Welfare Island-un adăpost pentru cei bolnavi, cu probleme psihice sau condamnări criminale-această insulă a fost locul unde, ani de zile, au existat în principal spitale sau ospicii. Ulterior, insula a devenit ţinta mai multor proiecte de extindere urbană, unele finalizate în ceea ce este cunoscut în lumea arhitecturii drept "Stilul Brutalist", alcătuit din monoliţi masivi de beton, fără faţadă, cu un aer post-modernist.

Acest aspect al insulei, care parcă ar fi dintr-o altă lume, făcând totuşi parte din Manhattan, precum şi locaţia sa în apropierea apei, au transformat-o în decorul ideal pentru filmul Dark Water şi temele sale de alienare şi furie. "Cineva mi-a spus cândva că, dacă mergi cu maşina pe East River Drive, în ploaie şi ceaţă, şi te uiţi spre Roosevelt Island, apare ca o staţie stranie între lumea asta şi cea de dincolo", remarcă scenaristul Rafael Yglesias, născut la New York. "Acesta a fost sentimentul pe care Walter a dorit să îl surprindă în film."

Când Walter Salles a văzut pentru prima dată Roosevelt Island, şi-a dat seama că era locaţia perfectă pentru ceea ce spera să obţină. "Am fost sincer impresionat de geografia acestui loc unic, care mi-a amintit de locuri pe care le văzusem în Europa de Est", a zis el. "Spaţiile industriale repetitive amplifică sentimentul de pierdere a identităţii. Din clipa în care am ajuns acolo, am început să înţeleg corelaţia dintre geografia insulei şi tonul vizual al filmului."

Deşi Salles preferă să folosească locaţii autentice, care transmit o energie aparte şi un sentiment de imprevizibil, nu a avut de ales. Interioarele apartamentelor au fost construite în studio, pentru a putea controla atent schimbările inexorabile care încep să se producă în aceste decoruri. Regizorul i-a predat ştafeta designer-ului de producţie Therese DePrez, încredinţându-i dificila misiune de a reconstitui peste 720 metri pătraţi de spaţiu interior, care să includă un hol de bloc, un lift care să funcţioneze, scări, holuri şi două apartamente: apartamentul 9F al Dahliei şi misteriosul apartament de deasupra, 10F, unde locuiesc Natasha şi familia ei. Decorul lui DePrez l-a determinat pe Salles să se răzgândească în ceea ce priveşte lucrul în studio.

"Eu provin din mediul documentarului, ca urmare realitatea a fost dintotdeauna foarte importantă pentru mine", remarcă Salles. "Cu toate acestea, Therese DePrez a reuşit în mod miraculos să transfere în studio tot ceea ce am simţit pe adevărata Roosevelt Island şi să aducă la viaţă aceste locuri. De asemenea, am ajuns să simt că lucrul între patru pereţi te obligă să foloseşti camera cu multă creativitate."

DePrez a colaborat îndeaproape cu Salles la realizarea detaliilor complicate ale interiorului, precum şi la schema cromatică a filmului. Şi-a găsit o sursă de inspiraţie în operele mai multor artişti, printre care un pictor realist de la jumătate secolului, Lucien Freud, şi o pictoriţă contemporană din New York, Alice Neil. Aici a găsit paleta cromatică descumpănitoare a filmului, alcătuită din tonuri de pământ şi apă, în nuanţe de verzui, cenuşiu şi negru. Folosind asemenea culori neobişnuite, ea a încercat să transforme într-o şi mai mare măsură Roosevelt Island într-o lume de sine stătătoare, la fel cum blocul de apartamente Dakota devine propriul său univers microcosmic în Rosemary's baby."

"Un element foarte important pentru Walter era să sublinieze contrastul dintre Roosevelt Island şi Manhattan, reliefând diferenţa puternică dintre energiile şi mai ales culorile celor două zone", explică DePrez. "Manhattan-ul apare într-o paletă cromatică vie, însă Roosevelt Island devine aproape monocromatică, o lume din care a dispărut orice strălucire şi în care senzaţiile lăuntrice capătă tot mai multă putere asupra a ceea ce se vede în jur."

Pentru a sublinia modul în care directorul de imagine Affonso Beato a folosit jocul de lumini şi umbre, DePrez a zugrăvit pereţii apartamentelor cu o vopsea semi-strălucitoare şi a conceput podelele astfel încât să poată deveni strălucitoare. "Affonso adoră suprafeţele care reflectă lumina, astfel încât ne-am asigurat că podelele şi pereţii aveau o textură care, atunci când era luminată, putea imita imaginea de oglindă a apei", explică ea.

Au existat şi probleme de ordin mecanic. Apartamentul 10F a fost turnat din beton, ca să poată fi inundat în mod repetat şi să suporte bălţi ireale, în care apa atinge adâncimea de aproape 12 cm. Ambele apartamente au avut un back-drop fotografic zi/noapte de 40' x 100', permiţând realizarea unei compoziţii panoramice a apartamentelor din Roosevelt Island, Manhattan şi Queens. Tot în platou a fost construit şi turnul de apă care joacă un rol esenţial în punctul culminant al filmului.

Noi nuanţe au fost adăugate atmosfere stranii a filmului de către Affonso Beato, directorul de imagine a cărui experienţă merge de la mai multe proiecte realizate împreună cu Pedro Almodovar până la filmul spaniol inovator din punct de vedere vizual Dot The I. Beato a colaborat îndeaproape cu Walter Salles, pentru a găsi un stil de filmare care să creeze un sentiment tot mai intens de confuzie şi panică - fără a fi niciodată previzibil. Cei doi au fost de acord asupra ideii că, uneori, ceea ce nu vezi pe ecran, elementele care rămân ascunse în umbră sau la care se fac doar aluzii, generează cel mai mult sentimentul de spaimă.

Ca urmare, în loc să sară direct la convenţiile atât de familiare ale filmelor horror, Beato a preferat să îşi ancoreze filmul într-o realitate dură, neprelucrată... şi apoi să se îndepărteze de aceasta subtil, puţin câte puţin, pe măsură ce Dahlia începe să creadă că în noua ei locuinţă se ascund elemente supranaturale.

"Am simţit că, dacă elementul supranatural avea să fie acceptat de public, trebuia să fie extrem de realist, încă de la bun început", explică Salles. "Cred că nefirescul este mult mai neliniştitor când apare într-un mediu care pare absolut obişnuit. Ca urmare, am stabilit reperele realităţii din viaţa Dahliei şi a lui Ceci, apoi am alunecat treptat de acolo spre ceva mult mai puţin ancorat în realitate. Affonso a înţeles cu adevărat că, în filmarea acestei poveşti, era mai important să facem publicul să simtă emoţii înfricoşătoare, mai degrabă decât să le arătăm efectiv fantome şi demoni. A fost o plăcere să lucrez cu el în acest stil."

Un alt element vital în crearea atmosferei neliniştitoare a filmului a fost partitura muzicală, pentru care Walter Salles a făcut apel la compozitorul nominalizat la Oscar Angelo Badalamenti. "Toate partiturile compuse de Angelo pentru filmele lui David Lynch m-au făcut să îmi doresc mult să lucrez cu el", spune Salles. "Este omul care poate spune imediat povestea unui întreg film, pe clapele pianului. Este unic în această privinţă. O mare parte din materialul pe care l-am folosit a fost creat de el în prima zi a colaborării noastre. Este plin de pasiune şi foarte inventiv."

În final, decorurile, imaginea şi muzica au contribuit toate spre a sublinia unul dintre cele mai ameninţătoare elemente narative ale filmului, aproape omniprezent: apa - în toate formele sale, inofensive sau ameninţătoare, de la pete de apă şi maşini de spălat până la apa din cadă sau furtunile din oraş... Toate aceste elemente s-au acumulat treptat în film, clădind uimitorul potop din punctul culminant. Au fost folosite "maşini de ploaie", precum şi tunuri de apă uriaşe, care să inunde pur şi simplu platourile de filmare. Soarta a avut contribuţia ei, pentru că pe tot parcursul filmărilor, echipa a avut parte de o primăvară newyorkeză neobişnuit de umedă, de rece şi de mohorâtă.

Actorii şi echipa de filmare s-au simţit în mod straniu binecuvântaţi de această vreme mizerabilă. "Cu toată ploaia care curgea, combinată cu luminile şi decorul, am obţinut un sentiment straniu, dar foarte frumos, care părea să ne înconjoare", conchide Jennifer Connelly. "Cred că şi publicul va avea acest sentiment, găsind că Dark Water este unul dintre acele filme de groază minunate, evocatoare, pe care nu prea le mai vedem în zilele noastre - o poveste care este fidelă realităţii, dar în acelaşi timp înfricoşătoare."
Regia: Walter Salles Cu: Jennifer Connely, John C. Reilly, Tim Roth

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus