Cameramanul urmărea mişcările gîştelor, asistentul încerca să le dea la o parte pe cele care intrau prea aproape în camera de filmat... Şi aşa s-a terminat filmul în aparat. Cu chipul iradiind, cu lacrimi în ochi, cei doi m-au privit, amuţiţi, încremeniţi. Măiestria lor tehnică şi rezultatul erau prea puţin importante; fuseseră părtaşi la zborul păsărilor, asta conta.
Dacă, timp de un an nu am mai aştepta schimbarea anotimpurilor, dacă ne-am îmbarca în cea mai fabuloasă călătorie cu putinţă, dacă ne-am abandona oraşele şi satele pentru a face turul planetei? Dacă am înţelege că graniţele noastre nici nu există, că Pămîntul este unul, şi am învăţa să fim liberi precum păsările cerului?
Jacques Perrin
SINOPSIS
A fost odată ca niciodată... Povestea păsărilor migratoare este ca o promisiune... Promisiunea întoarcerii. Dacă îşi duc la bun sfîrşit călătoria, adesea preţ de mii de kilometri, presărat cu primejdii, dacă traversează munţi, oceane nesfîrşite, o fac ca răspuns la o necesitate vitală: supravieţuirea. Migraţia lor este lupta pentru supravieţuire. Primăvara, în emisfera nordică, îşi iau zborul spre ţinuturile arctice, acelea unde s-au născut. Misterioase legi ale naturii – numai acolo se pot reproduce. Unele zboară fără oprire – zile şi nopţi. Altele, cu multe opriri, de-abia ajung la destinaţie, cu mari eforturi. Cu toatele se folosesc de instrumente astronomice pentru a naviga de la o altitudine la alta: soarele şi stelele.
Sînt la fel de sensibile la cîmpul magnetic al Pămîntului precum acele unui compas. Venind de pe continente diferite, păsările migratoare ajung în ţinutul arctic şi de acolo se dispersează. Pentru om, natură ostilă, pentru ele, tărîmul abundenţei. Puii ies curînd din găoace. Vor fi nevoiţi să înveţe repede să zboare şi să se pregătească pentru testul suprem: prima lor migraţie. Căci vara arctică se va sfîrşi curînd. Întinderile nesfîrşite vor îngheţa rapid şi se vor scufunda în noaptea polară. Acum a venit timpul pentru marea plecare – migraţia de toamnă.
Puii de-abia au ieşit din găoace, şi trebuie să-şi ia zborul către tropice, uneori fără părinţii lor. Prin ce mister reuşesc să ajungă într-un loc anume, la distanţă de mii de kilometri, făcînd pentru prima dată acest drum? În emisfera sudică, alte specii se pregătesc să-şi ia zborul. Nici un continent nu poate egala măreţia oceanelor. Insulele biciuite de vînturi sînt locul ideal pentru ca păsările să-şi facă acolo cuibul. Dacă albatrosul poate aluneca prin valurile uriaşe, pinguinii, inapţi pentru zbor, vor înota pe distanţe uriaşe. Rîndunica de mare are cel mai lung traseu de migraţie: 36.000 de kilometri. În emisfera nordică, migratoarele înaripate aşteaptă din nou primăvara. Aceleaşi căi cereşti sînt urmate din nou, promisiunea întoarcerii este ţinută. Păsările împlinesc visul omului.
PĂSĂRILE
Le dăm din ce în ce mai puţină atenţie. Nu mai sîntem atenţi la traseele lor rituale care anunţă vreme rece sau zile însorite, în funcţie de sensul în care zboară. Şi totuşi, aceste "profesioniste" ale văzduhului au de ce să ne fascineze. Nu se ştie prea bine de ce migrează. Unii oameni de ştiinţă avansează teoria glaciaţiunii, care ar fi împins păsările spre Ecuator. Apoi, odată cu încălzirea planetei, acestea ar fi revenit în nord, şi aşa mai departe. Alţi savanţi cred că păsările sînt la origine tropicale, şi că suprapopularea a făcut ca unele specii să colonizeze zonele temperate.
Oricare ar fi originea acestor uriaşe deplasări, efortul este aproape supranatural. Păsări de talie mică străbat mii de kilometri. Unele se întorc exact în locul de unde au plecat. Se apreciază că sînt mai mult de zece miliarde de păsări care migrează în fiecare an în ambele sensuri. Aceste păsări provin în principal din părţile nordice ale emisferei. Păsările care trăiesc la Ecuator se deplasează puţin. Pentru a-şi putea împlini corect odiseea, unei păsări i se modifică metabolismul de îndată ce zilele se micşorează. Muşchii li se dezvoltă, ca oricărui atlet. Îşi schimbă penajul şi aripile. Unele zboară bătînd continuu din aripi, altele alternează zborul cu planarea, altele îşi iau avînt, altele planează pur şi simplu (vulturul, de ex.). Gîştele, raţele şi lebedele optează pentru formaţiile în V.
Toate profită de vînturile marine; sînt dotate cu un excepţional sens al orientării (punctele cardinale sînt înscrise în genele lor). Soarele, stelele, ca şi cîmpul magnetic terestru le servesc drept repere şi busolă. Pot să zboare la o altitudine de 6000 de metri (gîştele survolează Himalaya la o altitudine de 9000 de metri peste nivelul mării). Pot să reziste la orice temperatură, la deşertul saharian sau la frigul arctic.
Se pare, aşadar, că instinctele se transmit de la o generaţie la alta. Un reflex pavlovian avut încă de la naştere împinge păsările nu numai să-şi părăsească cuibul, să zboare, ci şi, mai mult, să plece în direcţia bună. Chiar şi păsările sedentare au instincte migratoare. Pentru aceste păsări, călătoria, mare consumatoare de energie, nu este deloc o plăcere, căci pericolele sînt peste tot. Sute de milioane mor sub gloanţele vînătorilor (Franţa avînd cel mai mare număr de vînători din Europa). Cinci milioane de porumbei sînt ucişi în fiecare an în Franţa. Trist record. Unii savanţi încearcă să devieze păsările spre căi mai sigure. Căci oamenii le sînt cei mai aprigi duşmani: linii de înaltă tensiune (electrocutare), castele de apă (înec), pînze de petrol (Alaska, coasta Atlanticului, etc.), şi tot aşa. Mai putem aminti şi pericolele reprezentate de avioane; în mod ironic, această invenţie se inspiră de la păsări, dar păsările şi avioanele pot produce dezastre în caz de coliziune.
Dar nici natura nu se lasă mai prejos: vremea face şi ea ravagii: furtuni violente, vijelii, furtuni de nisip în Sahara, etc. Animalele de pradă (dar şi reprezentantele speciei lor) sînt avide de păsări slăbite, obosite, sau pur şi simplu adormite... Au fost numărate 357 de specii de păsări. În Franţa, 14 % din specii sînt ameninţate cu dispariţia. În America de Nord, procentul este de 9 %. Printre acestea, vulturul imperial, lebedele albe, şoimii pelerini, cocorul de Manciuria, ş.a.m.d.
ÎNAINTE DE ZBOR
O echipă tehnică şi artistică de 450 de oameni şi 1000 de păsări
Aceeaşi echipă care a realizat Microsmos, Himalaya, a fost angrenată şi în realizarea acestui proiect cel puţin la fel de ambiţios precum cele menţionate mai sus.
O logistică ieşită din comun
Acest film, deşi nu a avut actori umani, a avut, totuşi, un casting. "Actorii" au fost selecţionaţi chiar înainte de a se naşte. Care au fost criteriile? Traseele de migraţie, culorile penajului, morfologia, etc. Trebuia găsit un echilibru între ţări, fluxuri, specii. Mai multe sute de ouă au emigrat spre Franţa, în Normandia, acolo unde a fost instalat "top secret" cartierul general. Cu ajutorul unui soft special, păsările au fost ţinute sub observaţie non stop: erau verificate şi controlate fiecare în parte, se urmărea procesul de creştere, în funcţie de temperatura şi de hidrometria necesară fiecăreia.
Au fost angajaţi oameni pe post de "mame/taţi", adică de "însoţitori". Aceştia aveau ca sarcină să protejeze, să îndrume, să-şi imite "progeniturile", pentru ca păsările să se obişnuiască cu contactul uman. Au vorbit cu ouăle, le-au difuzat ca muzică de ambianţă zgomote de motor de la deltaplane, iar puişorii i-au asimilat ca pe nişte prezenţe materne. Fiecare pasăre a purtat un nume. Însoţitorii nu s-au îndepărtat de păsări nici măcar un milimetru pe durata filmărilor. Căci vocea lor le liniştea pe parcursul călătoriei lor.
În fiecare ţară au fost instalate baze mobile, s-au adus deltaplane cu motor, pentru ca operatorii de imagine să aibă un unghi corect, sau camere de filmat telecomandate ca nişte rachete, rezistente la – 60 de grade Celsius. Pe lîngă păsările "vedetă", s-au adăugat imagini "live" de păsări care s-au invitat la filmare fără contract... Au fost aduşi specialişti în documentare cu animale, ca totul să fie complet. 450 de kilometri de peliculă mai tîrziu, Poporul Migrator era gata. Cu siguranţă că filmul îi va face pe spectatori să uite thrillerul hitchcockian, The Birds. E adevărat că păsările au incitat întotdeauna realizatorii de film – Birdy, Ghost Dog... Dar aici este pentru prima dată cînd li se aduce un omagiu de excepţie, căci măcar o dată nu sînt nici surse de inspiraţie, nici "actori" de plan secund, ci vedete cu roluri principale.
Bruno Coulais - Compozitor
Să vorbim mai întîi despre compozitor, Bruno Coulais. A compus muzica pentru Microcosmos, Les rivieres Pourpres, Belphegor, Vidocq. Dorinţa lui a fost să ilustreze filmul cu o muzică ce să inspire contemplarea în tăcere. Alege, aşadar, voci bizare, masculine, pe care le îmbină cu cîntece pentru copii. Îmbină vocea lui Robert Wyatt şi a lui Nick Cave (cu textele sale poetice), cu Cvartetul Bulgarka, corul de başi din Sofia, şi orchestra simfonică din Bulgaria. "Debussy spunea că, pentru a învăţa cum să compui muzică, este mai bine să urmăreşti un apus de soare decît să asculţi o simfonie a lui Beethoven. Oricum, în toate acele luni în care am stat în visare în faţa imaginilor din "Poporul migrator", splendoarea acelui spectacol m-a incitat mai degrabă la contemplare în tăcere decît la compunerea unei coloane sonore. Căci cum poate cineva să exprime euforia primului zbor, insolenta libertate a zborului, istovitoarea luptă pentru migraţie, incredibila nebunie a naturii, în doar 12 sunete?"
Marie-Josephe Yoyotte - Monteur
Una din cele mai bune monteuse din domeniu, Marie – Josephe Yoyotte a lucrat cu nume celebre ale cinematografiei franceze precum Beneix, Pinoteau, Rappeneau, Truffaut, etc. "Jacques Perrin poate transforma visele în realitate. Nu, noi nu am fost creaţi să zburăm precum păsările. Dar nu este chiar aşa de trist: păsările ne însoţesc. Putem să le ascultăm, să le observăm, şi să iubim muzica, poezia, pictura, sculptura şi bijuteriile pe care le-au inspirat. Putem învăţa cum să ne uităm la ele. Poporul migrator mi-a oferit toate acestea. Este un privilegiu pentru mine să lucrez la un film, să particip la ceea ce se devarsă din sufletul unui regizor şi să am sentimentul că înţeleg ce vrea acesta să exprime. Am văzut proiectul cum se maturiza, cum lua formă pentru un an, doi, apoi trei ani de filmări. Sute de ore de imagini. Apoi, la final, pentru mine, montajul. Păsările mi s-au perindat prin faţa ochilor, cu dîrzenia lor, prudenţa lor, oboseala, uneori epuizarea, nevoia lor enormă de afecţiune, tot ce constituie personalitatea lor în ciuda supunerii lor misterioase la legile care le guvernează supravieţuirea. Sper că spectatorul va fi cucerit de această euforie pe care eu încă o simt după atîte ore de lucru."
Jacques Cluzaud - Co-Regizor
"Septembrie 1999 – Statele Unite ale Americii – Hudson River. Botezul zborului împreună cu păsările. Douăsprezece gîşte canadiene îşi iau zborul. Zboară la cîţiva centimetri distanţă de nasul meu. Imposibil să mă abţin să ating vîrful unei aripi. E incredibil, dar adevărat. Vor mai fi sute de alte zboruri cu alte păsări – de la raţe sălbatice la pelicani albi, papagali, ca un covor fermecat desfăşurat în faţa bimotorului nostru – o pasăre printre alte păsări. În septembrie 1999, vara indiană nu era prea grozavă. Prea puţină ploaie, unii arţari îşi pierduseră frunzele prea devreme, începuse să cadă zăpada, roşul era o culoare absentă din peisaj. Septembrie 2000, ne-am întors cu un nou grup de gîşte canadiene, şi cu o trupă întreagă de gîşte arctice, adevăraţi acrobaţi, virutozi ai zborului. De această dată, vara indiană este superbă, pădurea este o simfonie de culori...dar vîntul este prea puternic, ceaţa nu vrea să se ridice, începe să cadă şi zăpada. Să pregăteşti totul cît se poate de repede, să ai răbdare în fiecare zi, indifierent de condiţiile meterologice...pînă ce soseşte momentul magic în care lumina, aerul, plăcerea păsărilor, inspiraţia cameramanului şi a pilotului ajung la unison, pentru o clipă în care visul pe care îl urmăream devine realitate. Martie 2000 – Monument Valley, Arizona – ţinutul lui John Ford şi al lui John Wayne. A hoardă de cai sălbatici. Păsările îşi continuă zborul: migraţia către nordul îndepărtat. La o fermă în Utah, două gîşte captive ar vrea să li se alăture. Se uită pe după gratii la suratele lor, care îşi continuă zborul netulburate. Păsările nu oferă prea uşor camerei de filmat ce ne-am dori noi, însă adesea oferă mult mai mult. Aşadar, răbdare, calm şi perseverenţă..."
Michel Debats - Co-Regizor
"O biserciuţă cu acoperişul năpădit de iarbă, cîteva pietre funerare, un castan, cîţiva copaci, marea alături, plouă: sîntem la Likla Hof, un orăşel din sud-estul coastei islandeze. Acolo l-am văzut, adăstînd pe o creangă lăsată dintr-o salcie noduroasă, cu ochii închişi, epuizat – tocmai traversase oceanul. Era un porumbel gulerat, pe numele său real "columba palumba". Oare zburase dinspre insulele Feroe, dinspre Insulele Shetland, sau dinspre coasta Scoţiei? Cine putea şti, acesta e secretul păsărilor. Erau mai mulţi oameni în jurul salciei; se uitau la călător. Am aflat că cinci sau şase ani de-a rîndul sosise spre finele lui iulie, singur sau însoţit de încă un porumbel, caz în care îşi făcuseră cuib acolo. În septembrie dispăruse. Era ca o legendă povestită de oameni. Un ornitolog islandez a adăugat că acest porumbel nici nu ar fi trebuit să vină într-un ţinut ca acesta, care nu era potrivit speciei lui, căci de obicei migraţia acestui soi de pasăre se oprea pe undeva, mult mai departe în sud, în mijlocul Germaniei, Angliei sau Poloniei. Eram la doar cîţiva centimetri de acest porumbel, care temura fragil pe creanga lui, cu pleoapele tot lăsate, avea un punctuleţ verde pe cioc, gulerul său alb devenise cam cenuşiu, îi lipsea o gheruţă. În fiecare an sosesc în Islanda păsări migratoare mult mai rezistente, precum rîndunicile de mare, gîşte, ploieri, şi multe altele, zburătoare care străbat neobosite distanţe uriaşe şi îşi duc cîntecul acolo unde doar vîntul mai cîntă ... iar eu stăteam în faţa unui biet porumbel care tocmai traversase oceanul. În două zile, după ce îşi va fi recăpătat puterile, şi-ar fi luat zborul pe deasupra vulcanilor, gheţarilor, cascadelor, preeriilor şi deşertului, dar, după ce va fi văzut toate acestea, în septembrie ar fi fost înapoi aici, apoi ar fi plecat din nou: plecare era însuşi destinul lui. Ai putea fi un erou, porumbel gulerat, dacă ai fi om. Zboară, pasăre, şi sper ca zborul tău să nu întîlnească niciodată zborul unui glonte, şi astfel să fii ucis ca un biet porumbel comun."
Dominique Gentil - Director de imagine
"Cei de la producţie au dorit să filmăm în 35 de mm, pentru a evita orice fel de trucuri şi pentru a avea doar imagini reale. Aceasta a însemnat o adevărată provocare tehnică pentru mînuitorii camerelor de filmat. Echipamentele pe care le aveam la dispoziţie nu erau tocmai potrivite pentru acest film. Aşa că am stat ore întregi să improvizăm camere, macarale, caruri pentru camerele de filmat, platforme plutitoare, pentru a putea filma în mlaştini, pe uscat sau în aer. Majoritatea filmărilor pe uscat au avut loc în condiţii vitrege, extrem de greu accesibile. A trebuit să fie construit un deltaplan cu motor, pentru scenele de zbor, în care cameramanul era practic suspendat în aer, în faţa pilotului, avînd avantajul de a avea o vedere de 180º pentru a putea urmări zborul păsărilor. Am adaptat sisteme de stabilitate la camerele de filmat, pentru a evita golurile de aer. Fiecare specie de păsări necesită un mod diferit de filmare: zborul circular al berzelor a fost filmat dintr-un balon, pelicanii din barcă. De-a lungul multelor luni de filmare, am învăţat să cunoaştem cu foarte mare precizie zborurile şi mişcările la sol. Scopul filmului era să urmărim păsările de-a lungul peisajelor, să arătăm migraţia lor, stadiile şi ţările străbătute, dar să păstrăm o abordare cinematografică, căci lucram pe baza unui scenariu, fiind nevoiţi în acelaşi timp să ne adaptăm la comportamentul natural al păsărilor. Nici o filmare nu a fost scutită de probleme: am avut de înfruntat nenumărate obstacole: clima, aerul, lumina. Adesea, tocmai cînd ne atinsesem scopul, trebuia să o luăm de la capăt, învinşi de noapte, de vreme proastă, sau chiar de păsări care zburau într-un unghi neaşteptat.
Philippe Barbeau - Înregistrare sunet
"Pentru a putea răspunde pretenţiilor unui film ca acesta, a fost nevoie de elaborarea unui sound track de înaltă calitate. Acesta este compus dintr-o coloană sonoră originală şi din sunete captate la faţa locului. Acestea din urmă au avut un rol, extrem de important. Căci, sunetele făcute de păsări pe ecran, sunetele care evocă peisajele naturale în care acestea se mişcă, elemente precum marea, vîntul, ploaia, furtunile, etc. constituie aici echivalentul dialogurilor într-un film artistic. Utilizate aşa cum au fost înregistrate pe parcursul nenumăratelor filmări, sau procesate electro-acustic, aceste sunete participă din plin la naraţiune. În urma experienţei mele de la Microcosmos, am selecţionat un echipament care să satisfacă criterii precum greutate redusă, economie de energie, robusteţe, şi, mai presus de orice, performanţe tehnice de vîrf. Echipa de filmare, împreună cu echipa de sunetişti au lucrat separat pe timpul zilei (sau al nopţii). Aceasta a cerut coordonare între cameramani şi sunetişti, schimb de informaţii privind imaginile şi sunetele trase, comportamentul păsărilor, etc. Şi asta zi de zi. În ciuda absenţei sincronizării imagine/sunet, care a complicat enorm munca de post-producţie şi a dificultăţii de identificare a sunetelor fiecărei specii de păsări, continuitatea există, căci eu am avut sarcina de coordonare a inginerilor de sunet cu echipa de editori de sunet. Este o practică extrem de rară în cinema, care aduce numeroase particularităţi acestui film atît de neobişnuit."