A fost imaginea care a declanşat scrierea romanului Tulip Fever, apărut în anul 1999 şi, din cîte ştiu, netradus în limba română. Este povestea Sophiei, o tînără orfană de la mănăstire care, pentru a scăpa de sărăcie şi a-şi croi un rost, se mărită cu Cornelis Sandvoort, un negustor bogat şi mai bătrîn decît ea. Dar şi a Mariei, servitoarea tinerei, îndrăgostită de Willem, vînzătorul de peşte cu care visează să îşi întemeieze o familie şi să aibă copii mulţi. Cum orice bărbat de rang social important dorea să rămînă în posteritate, şi tabloul era o formulă uzuală pentru cei avuţi, Cornelis îl angajează pe pictorul Jan Van Loos să îi facă portretul. Însă nu oricum, ci alături de Sophia, a cărei frumuseţe trebuia imortalizată pe pînză; căci, în ciuda faptului că o iubeşte ca un nebun, o percepe ca pe un fel de trofeu. Vanitatea lui nemărginită îi va atrage căderea: între Sophia şi pictor se naşte o atracţie ce nu poate fi îngrădită de convenţii sociale şi se va transforma într-o iubire pasională. Subtilitatea scriiturii stă în faptul că vocile care narează întîmplările alternează, Sophia şi Maria sînt pe rînd în centrul poveştii. Le înţelegem speranţele, temerile, ezitările şi remuşcările.
Ca fundal temporal pentru aceste idile, Deborah Moggach alege o perioadă ce a rămas cunoscută în istorie drept "tulipomania". Un singur bulb al preţioasei şi efemerei flori te putea face bogat peste noapte sau te putea ruina. Mulţi şi-au pierdut atunci minţile, banii sau chiar viaţa, astfel că a fost nevoie de intervenţia guvernului olandez pentru a interzice această formă de comerţ. Pictorul Van Loos şi vînzătorul de peşte Willem speculează amîndoi la bursa lalelelor, riscă tot ce au în speranţa că vor cîştiga banii necesari pentru a fugi în lume cu femeile pe care le iubesc. Eşuează lamentabil amîndoi.
Meritul autoarei este faptul că reuşeşte să recreeze o epocă, zugrăveşte atît de bine Olanda secolului al XVII-lea în care este plasată acţiunea, că cititorul este fascinat de atenţia acordată detaliilor şi a unui clar-obscur ce învăluie atmosfera deloc siropoasă a cărţii. Vezi cu ochii minţii coloritul vremelnicelor petale, simţi mirosul vopselurilor ce se amestecă pe paletă şi prind viaţă pe şevalet. Trăieşti alături de personaje tumultul iubirilor interzise şi visezi alături de ele să învingă orice oprelişte financiară, socială sau morală. Scriitura este una complexă şi nu-ţi lasă deloc impresia de superficialitate specifică multor ficţiuni istorice. "Febra" celor care admirau frumuseţea lalelelor şi doreau să facă avere prin intermediul lor este perfect dublată de "febra" ce arde paginile cărţii în părţile care descriu poveştile de dragoste. În Tulip Fever, perenă e deopotrivă şi floarea şi iubirea. Dar asta nu te poate împiedica să crezi în continuare că în numele iubirii eşti capabil să muţi munţii.
La scurt timp după publicarea cărţii semnate de Deborah Moggach, Steven Spielberg a început etapa de pre-producţie a ecranizării volumului, cu Nicole Kidman, Jim Broadbent şi Jude Law în rolurile principale. Din motive financiare, filmul nu s-a mai făcut în această formulă şi abia în 2014 regizorul Justin Chadwick a anunţat că lucrează la Tulip Fever. Distribuţia era cu totul alta: Alicia Vikander (Sophia), Christoph Waltz (Cornelis Sandvoort) şi Dane DeHaan (Jan Van Loos). După alţi 3 ani, şi cu premiera amînată de mai multe ori, pelicula a fost pînă la urmă terminată în septembrie 2017.
Dacă n-aş fi citit cartea, n-aş fi avut termen de comparaţie şi aş fi constatat, cel mult, că nu este un film memorabil, ci mai degrabă o romanţă bună doar de omorît timpul într-o sîmbătă seara cînd eşti uşor plictisit şi n-ai nimic important de făcut. Tulip Fever, în varianta ei pe hîrtie, mi-a plăcut. Însă filmul m-a dezamăgit. Nimic din profunzimea psihologică a personajelor nu răzbate pe ecran. Iubirea dintre Sophia şi Van Loos îşi pierde dimensiunea, e pur carnală şi îi lipseşte misterul, scînteia metafizică. Alicia Vikander e falsă, te duce cu gîndul la o femeie ce nu ratează prima ocazie de a-şi înşela soţul cu cîteva decenii mai bătrîn decît ea. În plus, pare meschină cînd îşi înscenează sarcina şi apoi moartea ca să poată fugi cu pictorul şi să scape de soţ. Nu reuşeşte să te emoţioneze nici măcar faptul că, la 8 ani de cînd nu mai ştie nimic de iubita lui, Van Loos continuă să o picteze obsesiv. Dane DeHaan nu este în rol, mult mai bine decît cei doi joacă povestea de dragoste celălalt cuplu, Maria şi Willem. Singurii care merită remarcaţi din distribuţie sînt Judi Dench (în rolul maicii stareţe care face şi ea afaceri cu lalele) şi negustorul înşelat, Christoph Waltz, pe care ajungi să îl simpatizezi, chiar dacă scenariul nu i-a dat şansa de a-şi etala pe ecran talentul şi de a demonstra că este un actor mare. Frămîntările şi durerea lui sînt foarte bine descrise în carte, în film monologul interior este minunat, dar lipseşte cu desăvîrşire.
Degeaba ai povestea, degeaba ai actori consacraţi, Tulip Fever este o nouă ilustrare a faptului că nu întotdeauna o adaptare cinematografică reuşeşte să se ridice la nivelul textului ce a inspirat-o. Spectatorul care nu a citit cartea mă tem că va ieşi confuz de la film. Mie mi-a lăsat impresia că scenariul a fost tăiat cu barda, că firele nu se leagă, că jocul actorilor nu convinge deloc şi finalul e pus acolo forţat, de parcă trebuia neapărat să fie la minutul respectiv. (Pentru amatorii de statistică şi acurateţe, minutul 105.)
Ca să nu rămîneţi cu impresia că este un film dezagreabil de la cap la coadă, trebuie spus totuşi că Tulip Fever s-ar putea să nu îi dezamăgească pe amatorii de reconstituiri de epocă: sînt impecabile costumele şi scenografia. Un mare merit îl are imaginea filmului: dacă ignori carenţele de scenariu şi joc actoricesc, cu siguranţă vei remarca frumuseţea culorilor ce recreează atmosfera vremii şi te vei simţi ca într-un tablou semnat de Vermeer.