"Mâneca muzicii clasice e prea îngustă. Trebuie să privim muzica drept cel mai credincios martor al timpurilor. Contaminarea culturilor în acest bazin al Balcanilor, extremele date de un pâmânt blând, cu oameni liniştiţi şi probele de foc ale istoriei prin care au trecut, toate au dus la această muzică, la acest limbaj în care, poate, cuvintele diferă, dar, chiar şi aşa, ideile sunt înţelese de toţi, pentru că sunt aceleaşi. Dialogul este al sufletelor, ceea ce face ca muzica să fie limbajul unic." Explicaţiile pe care mi le-a dat Jordi Savall în interviul de dimineaţă (al cincilea!) sunt mult mai extinse şi mult mai plastice. Muzica asta e ca un paşaport spre pace, într-o zonă geopolitică trecută prin multe. Sunt ţări şi popoare felurite adunate în acest concert, dar discursul are, de la cap la coadă, unitate şi o singură inimă pulsând. Nu pot decât să regret că aceia care au plecat vexaţi au pierdut un concert cu atâta sinceritate, culoare şi diversitate de emoţii încât ovaţiile în picioare de la sfârşit nu au fost decât confirmarea că ne putem recunoaşte şi găsi în orice fel de muzică, inclusiv în cea pe care ne-o renegăm fără temei.
Cred că doar aborigenii mai lipsesc din evantaiul de experimente sonore pe care Jordi Savall şi Hesperion XXI le pregătesc în căuşul unic al casei de discuri Alia Vox, apoi în toate sălile de concert ale lumii. Este incredibilă energia pe care aceşti oameni o investesc în cunoaşterea lumilor trecute şi prezente, indiferent cât de departe sunt de apartenenţa lor etnică. A şti prin muzică. Puţine lucruri mi se par mai frumoase. Iar concertul de azi-noapte a fost o lecţie formidabilă, pe care nicio carte, niciun profesor, niciun curs nu ţi-o pot suplini. Mulţumesc!
Înainte, Simfonia a IV-a de Mahler a fost brodată, filigranată şi urzită cu mâinile dibace, mâinile infinit de expresive ale lui Daniele Gatti. Războiul de ţesut a fost aproape perfecta Orchestră Regală Concertgebouw din Amsterdam, cea care, la Festivalurile recente, a avut onoarea de a pune punct (şi virgulă) între ediţii. Gatti e genul de dirijor care "joacă" lucrarea pe care o conduce. E suficient să observi paleta inepuizabilă de expresii, de mişcări, de impulsionări către orchestră. Dirijează cu mâinile, dar şi cu ochii, cu trăsăturile feţei, fără să îşi piardă nicio clipă din autoritate. Are o ţinută atât de impozantă pe podium încât pare aproape trufaş. E drept, înalt şi suveran peste partiturile memorate exemplar. Conduce larg, inventiv, niciodată predictibil. Lectura personală a unui titlu e ceva ce contează decisiv pentru el, ceea ce mi-a punctat şi în discuţia pe care am avut-o înainte de repetiţie. Am vorbit mult despre numirea sa în fruntea Concertgebouw. Nu suficient de mult, însă, ca să putem aprofunda misiunea non-muzicală a unui director muzical: aceea de a căuta, prin repertoriu şi programare, soluţii la criza financiară care poate lovi şi o orchestră de anvergura şi prestanţa nestematei din coroana olandeză. A fost ultimul interviu al acestui Festival. Al douăzeci şi patrulea.
Luat pe sus de Mahler-ul
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..