Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Singularity

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fizica lucrurilor mici - Singularity


Marius Dobrin

octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ne este imposibil să acceptăm absenţa unei explicaţii raţionale pentru orice ni se întâmplă în viaţă. Dacă în tragedia greacă cauzele erau puse pe seama zeilor sau a destinului potrivnic, azi nu suntem împăcaţi fără un răspuns subliniat ştiinţific. Cornel Mihai Ungureanu încearcă să redea lucrurilor firescul unei rezoluţii ce invocă limitele cunoaşterii. Şi o face prin ludicul personajului său exemplar, Thora, aceea cu harul armonizării celor mai neaşteptate lucruri. Invocându-l pe Michio Kaku, ea decretează: "Singularity este un cuvânt pe care l-am inventat pentru a defini ceva despre care nu ştim absolut nimic."

Regizoarea Mariana Cămărăşan porneşte de aici, nu doar alegând inspirat acest titlu pentru spectacol (piesa originală, Soţii, prietene, amante, a fost nominalizată la proiectul UNITER privind cea mai bună piesă românească a anului 2011 şi a dat numele primului volum de teatru al autorului) dar şi construind pe misterul care ne amprentează biografiile.

"A fost odată ca niciodată iubita mea şi un tren care n-a mai ajuns, în ziua în care eu mă îndrăgosteam de Natalija". Este o frază, dintr-un mănunchi obsesiv de replici ale lui Mihajlo, ca o piatră de temelie pentru ceea ce va urma. De ce n-a mai ajuns trenul? Ei bine, aici şi autorul şi regizoarea se opresc la limita sentimentului de revoltă în faţa unei lovituri militare într-o epocă în care lumea părea a fi evoluat mult. Dar tocmai într-o asemenea lume putem merge mai departe şi găsim drama unei conjuncturi neaşteptate, a militarului care a avut la dispoziţie o singură secundă în care să ia o decizie, pus în faţa unui joc al zeilor.

Mariana Cămărăşan dezvoltă această latură a poveştii, plasând-o în fostul spaţiu iugoslav, cu un mai mare accent pe drama bombardamentelor şi mai puţin pe grozăvia crimelor interetnice. "Când aruncam însă pământ peste sicriul de brad în care o aşezasem pe tanti Nada, deşi îmi repetam că, uneori, dacă eşti în vâltoare, lucrurile nu mai depind de tine, nu reuşeam să pricep ce l-a făcut pe acel soldat să împuşte în cap o femeie bătrână! Cu ce îl încurca ea să pună o piatră de hotar?"

O ţesătură regizorală rafinată alternează scenele astfel încât să acopere eterna vieţuire a oamenilor, cu toate ale omenescului, în orice condiţii, de e pace ori război.

Este imaginea unei generaţii flower-power, cu un ideal simplu, exprimat de aceeaşi Thora, în stilul ei serios şi cu un zâmbet care pecetluieşte.
"Eu visez uneori o Republică, un sistem politic, statal, fără graniţe. La care să poată adera orice om, din orice ţară, şi care să fie activat în caz de avarie. Ca un sistem de irigaţii, că altfel se duce dracu' rapiţa şi nu ne permitem. E oribil să nu ai rapiţă!"

Thora, Natalja, Maria, Frederik şi Mihajlo vin din spaţii diferite dar gândesc, esenţial, la fel şi au acelaşi tip de sentimente. Se estompează până la ştergere amprentele locale şi avem de-a face cu eternul uman în dragoste, în disperare, în dialoguri inteligente. De altfel acesta este unul dintre pilonii spectacolului, succesiunea de replici cu har, sclipitoare prin ineditul asociaţiilor. Cornel Mihai Ungureanu are, în general, cele mai spirituale personaje feminine. Marian Cămărăşan a construit cu inteligenţă din secvenţele-monolog, fiecare în parte un micro-show,  încât ceea ce a produs Teatrul de Artă, în parteneriat cu Teatrul Mic, este o fericită şi solidă reprezentare a textului.

Scenografia lui Vladimir Turturică asigură doi poli în jurul cărora se desfăşoară poveştile. Avem colţul artistului Mihajlo, un mic univers al unui fotograf, cu instrumente specifice şi cu firele aeriene pe care sunt agăţate, pe post de fotografii puse la uscat, chiar pagini de text din piesă. În jumătatea cealaltă este ambientul intim al unei case în care se deapănă amintirile copilăriei, se varsă lacrimile unor neîmpliniri, se fac declaraţiile de dragoste cele mai seducătoare. Iar costumaţia este la rândul ei bine aleasă. În special în cazul Mihaelei Popa, a cărei Thora, în prima parte, este temeinic cuceritoare. Din postura fetei discrete, care se plasează totdeauna în plan secund, mai degrabă oferind suport celorlalţi. Mariana Cămărăşan îşi asumă o surprinzătoare alegere de regizor, personajul Frederik devenind fără replică. Rareş Andrici are astfel o postură ingrată însă este foarte vizibil, punctează prin chip şi prin atitudine.

De la bun început, cei doi fraţi, Thora şi Frederik, într-un joc ca al unui ceas multidimensional, folosesc un aparat de fotografiat, simplu, ca de jucărie, dar care va rămâne martorul mut peste timpul întregii poveşti. Casca de motociclist, ca accesoriu, face din Frederik un simbol al imaginaţiei, o dovadă a unui vis pe care-l trăieşte Natalija, unul cu urmări contradictorii. O a doua cască, despre care Thora avertizează ca fiind pentru ocazia unei eventuale excursii în doi, punctează intrarea lui şi a Natalijei, împreună, în dramă. Amado mio, dansul lor, explozia dragostei, pierderea lui în necunoscut şi căderea ei în slăbiciunea unei melancolii ce aminteşte de von Trier.

Rochia tricotată a Natalijei, de un roşu dramatic, rămâne şi ea ca martor al celor petrecute. Scena schimbării de haine, cu acordurile de bocet ale piesei M-a făcut mama frumoasă (Subcarpaţi şi Georgiana Mănăilă), este impresionantă. Un alt asemenea reper simbolic este şi mărul pe care şi-l dispută într-un joc erotic Natalija şi Mihajlo. Este clipa de paradis a fiecărui cuplu, un paradis care se pierde. Taman când el dă să facă declaraţia de dragoste, intimitatea lor este spulberată de exuberanţa invitaţilor şi vine tortul şi până şi punerea unei dorinţe rămâne fără şansa împlinirii ritualului, Maria grăbindu-se să 'fure' ea gestul de a sufla în lumânări. Este Claudia Prec[i] aceea care întruchipează ceea ce reprezintă Maria în economia piesei. Adică echilibrul într-o relaţie cu un soţ capricios, în sensul bun, artist bântuit de frământări, etern adolescent. "Eram amândoi într-un târg, undeva, şi ne-am oprit la un aparat de măsurat fericirea. Tu aveai şase şi ceva, iar eu 300. Şi m-am supărat pe tine." Ea îşi păstrează tonul liniştit, conferind încredere, privirea luminoasă, ca un îndemn la serenitate. Are poveştile ei, este şi prietena pivot în relaţia celor trei fete. Cât timp este pe scenă are privirea spre ceilalţi şi pare a rosti: "ştiu", "înţeleg", "iert" etc.

'El' este Bogdan Talaşman şi, da!, este întocmai acel Mihajlo propus de dramaturg. Discret, privind lumea, captând, cu un aparat de fotografiat sau pe nevăzutele pânze de artist, chipuri şi gesturi, lumea în mişcarea ei ciudată. Se aprinde când evocă tinereţea cu descoperirile ei. Şi umple sala cu emoţie în scena în care o descrie pe tanti Nada şi sună atât de pur, eliberat de vreo urmă de patetic "mă iubea!", tocmai pentru că este urmarea atâtor dovezi aproape poetice. Şi pentru că relaţia cu mătuşa sa este singura certitudine pe care se poate sprijini, replica din finalul monologului este definitorie pentru personaj: "Ploua şi atunci, era noiembrie, croncăneau nişte ciori peste cimitir şi, la ieşire, am alunecat pe frunzele ude. Nu m-am oprit nici azi din cădere."

Florina Gleznea este Natalija, personajul dramatic faţă de care se raportează toate celelalte. Un rol construit la detaliu, cu o multitudine de expresii, cu o dinamică a gesturilor, cu poezie, cu mult umor. Lepădând rochia fericirii pierdute, îmbracă hainele lălîi şi fără personalitate ale unei vieţi casnice acceptate şi în care bucuriile sunt bine conturate şi protejate. Când primeşte inedita şi curajoasa propunere a celui care n-a îndrăznit mai mult şi a purtat cu el, peste timp, dragostea neexprimată, personajul Florinei Gleznea oferă o demonstraţie de umor din replică şi din gesturi, într-o situaţie în care derizoriul cotidian capătă accente de poezie (ironia şi autoironia, incluse)
"Mihajlo: În ce eşti îmbrăcată?
Natalija: Nu ştiu dacă şi cum ar trebui să-ţi răspund. Am mai multe variante, toate adevărate. [...] Dar acum, când îmi vorbeşti de dorinţele tale, mă uit la papucii de plastic din picioare, cu urme de ciment de când turnam fundaţia casei, la cămaşa de noapte pe care Milinka mi-a pătat-o aseară cu suc de la paste [...]"

Mihaela Popa este şi fata care mai ţine încă la adolescenţă, care priveşte lumea, programatic, cu inocenţă şi bună credinţă, dar este şi femeia care nu se dă în lături să intre în arenă, chiar dacă acolo nu este fair-play. Rosteşte replicile emblematice ale piesei, are paşii unei echilibristici de parcă ar merge pe un fir suspendat, este axul acestui carusel al sentimentelor de prietenie şi de dragoste. La intrarea în sală spectatorul vede, proiectate, mai multe fotografii, ca la răsfoirea unui album, cel mai pregnant fiind chipul unui copil cu ochii mari. Apoi poate să vadă ochii Mihaelei Popa, ochi care dau sens întrupărilor şi susţin magia rememorării unei poveşti simple, într-o lume sofisticată.

Şi toate punctele de forţă ale spectacolului sunt sublimate într-un cântec:
"Hand in hand we stand / Strangers in this land / Catch me if you can / Before I fall again" (Before I Fall)

Sami Freeman, cu vocea ei pură şi misterioasă, te însoţeşte, în paşi punctaţi de obsedantul pian, dincolo de spaţiul intim al Teatrului de Artă iar actorii au devenit parte din propria ta poveste. Pe drum realizezi că piesa lui Cornel Mihai Ungureanu are darul unei mici metamorfoze interioare. Şi se verifică, o dată în plus, teoria lui Maxwell: "singularitatea se referă la un context în care ceva mic produce un efect foarte mare".


Singlarity

Album foto de Albert Dobrin


[i] Cristina Casian şi Claudia Prec joacă alternativ acest rol, în funcţie de disponibilitatea lor.



 Toate articolele despre Singularity


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 O clipă de sinceritate - Singularity, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer