Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Hikikomori

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hikikomori, amplasamentul însingurării - în afara unui cadru cultural


Ana Tecar

octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Ce să fac afară? Afară nu-i cu mult mai bine decât aici înăuntru, dar aici înăuntru măcar ştiu ce e aia sus şi jos" (Hikikomori, Holger Schober, trad. Ciprian Marinescu)

Performance-ul-instalaţie, ajuns la Fabrica de Pensule (cu a şasea reprezentaţie) discută fenomenul social al "căderii" în starea-condiţia (ostracizată) de hikikomori, care înseamnă refuzul tinerilor japonezi de a mai lua parte la cele ce ar fi responsabilităţile / normele unei vieţi sociale, optând, în schimb, pentru perioade uneori de ani întregi, să se izoleze (într-o realitate "trucată").

Preferabilă pentru că este mai uşor de controlat, scufundarea în această i/realitate - jocuri video, chat-uri online ş.a. amplifică, evident, starea de inadecvare, diminuând abilităţile sociale, din moment ce exerciţiul de a fi "împreună cu..." este uitat.

Mixajul performativ cuprinde o instalaţie-reciclaj care formează "stalagmite din peturi"[1]; instalaţia Cristinei Milea ocupă o parte din camera lui H., adolescent hikikomori, aflat într-o (auto)claustrare care durează de 8 ani. Instalaţia este amplificată de sound-ul lui Vlaicu Golcea, urmă a soundtrack-urilor de jocuri video, flash-uri care ţi se blochează în cap, chiar şi după ce ai părăsit performance-ul. Colajul video creat de Mihai Păcurar face ca adăpostul-cavernă a lui H. să se deschidă şi spre o posibilă comunicare/comunitate virtuală.

H. este băiat, în textul original (în general, acest fenomen de recluziune se manifestă în Japonia în rândul bărbaţilor). În propunerea lui Vlaicu Golcea, care a gândit dramaturgic producţia, găsim "un h." cu o identitate feminină, performată live-lucid de Nicoleta Lefter; zic lucid, pentru că aceasta face uz mai degrabă de mecanismele reprezentării unei prezenţe scenice, decât de acelea ale întruchipării "personajului h".

Hikikomori oferă detalii scenice (la nivel de construcţie de sunet şi costume), care permit o plasare în spaţiul japonez. Dar, paradoxul-potrivit - faptul că H. are o identitate feminină - poate deconstrui această identificare rapidă a fenomenului cu acest spaţiu. Performance-ul nu se bazează imperativ pe această determinare culturală, de vreme ce mecanismele compensatorii (retragere socială, adicţii, ş.a.) faţă de o societate care normează pot să fie experimentate la nivel global, colectiv.


Conversaţiile online - din debutul spectacolului Hikikomori - sunt întreţinute doar de o proximitate virtuală, căpătând, totuşi sens sub fantasmarea identităţii proprii/identităţii celuilalt. Dramaturgia vizuală propusă de Mihai Păcurar punctează interesant aceasta disoluţie identitară şi întreţine pendularea conştiinţei lui H. între vitalismuI (rememorat drept brutal) al jocurilor din copilărie şi brutalitatea însingurării, consumată în scenarii de tipul video-games.

Nicoleta Lefter performează identitatea "unui h." care costumându-se în kimono-uri (create de Cristina Milea), explorează un corp ca artificiu (ficţional) - organism desprins din / legat de instalaţia de pet-uri. Sunt construite momente (singulare) în care H. pare să-şi găsească o identificare cu sine, în rest explorând "alunecări dismorfobice" - părţile corpului sunt percepute sub o formă distorsionată, sunt (re)simbolizate, fapt care compensează, fireşte, lipsa contactului cu exteriorul.

Traversarea măştilor/kimono-urilor posibile nu exclusivizează, cum spuneam, acest performance unui "story japonez-ready-made"; "povestea" poate fi adaptată unor spaţii multiple; masca de "glossy şoc" în performance este cea a inorogului - fantasmă mai uşor deplasabilă în diferite geografii culturale.


Intersecţie a mediilor, Hikikomori este, totodată, un asalt al textului, care nu prinde formă într-o expresivitate imediată a corpului actriţei-performer. Spectatorul poate fi (sau nu) frustrat când vocile preînregistrate (Raluca Aprodu, Emil Măndănac) ale celor interesaţi/codependenţi de viaţa lui H. oferă detalii biografice care complică/explică "naraţiunea" - într-un mod în care poate fi dificil să faci diferenţa între gândurile acestora şi rulajul mental al lui H.

Dar, dacă "maşina însingurării" înseamnă, printre altele overthinking, ruminatul până la os, "Problema la linişte nu e că e liniştită, ci că poţi să-ţi auzi propriile gânduri (...), până când devii o singură grămadă de gânduri în sosire (...), până când îţi doreşti ca în capul tău să înceapă să mărşăluiască cizme", atunci acest asalt al textului, al rulajului de gânduri, este justificat.

În plus, întrebuinţarea unui text dens, poate fi uneori o frână binevenită pentru o receptare hiperantrenată în consumul de stimuli vizuali. Seducţia optică datorată excentricităţii costumelor şi a scenografiei este, astfel, pusă în echilibru cu un text care te invită să urmăreşti o poveste (chiar dacă nu în sensul dramaturgiei clasice).

Hikikomori punctează simptomatologia (japoneză) a fenomenului: familia (mama) se simte stigmatizată datorită "parazitismului" fiului, totuşi, susţine o relaţie protectivă, de codependenţă cu acesta. Mai mult decât o imersare într-o intrigă (particularizată) producţia propune, cu toate acestea, un studiu deschis, o studiere a însingurării.


Mai degrabă decât (sur)prins în spaţiul claustrant al lui H. m-am găsit drept un spectator lucid. Am observat. Stând confortabil pe pernele din public, am experimentat spaţiul ca fiind deschis - mă întind, îmi schimb poziţia, privesc. Nicoleta Lefter performează fără să privească publicul; peretele performer-public nu se sparge. Raportul privitor-privit are un sens unic, în care cel din urmă s-a prezentat drept "exponat", chiar dacă a provocat şi o identificare (firească).

Hikikomori rămâne o cercetare-producţie care contează ca alternativă (în special) la alarmismul mediatic, seducător prin biografiile tragice/statisticile bombastice ("1 milion de tineri japonezi aleg să se izoleze") pe care le livrează. Pentru o (re)gândire a fenomenului (şi) în afara unui diagnostic (cultural), pentru posibile răspunsuri la - cum se poate să ajungi să nu mai vrei (nicio) responsabilitate - ca adult, ca adolescent, urmăriţi programul şi/sau documentarea lui H.: http://hikikomori.ro/

(fotografie de Emil Măndănac)

Hikikomori - instalaţie performativă
Vlaicu Golcea, concept, sound design
Cristina Milea, instalaţie, costume
Gabriella Spiridon, asistent instalaţie
Mihai Păcurar, video, graphic-design
Ioana Bodale, memorie video
Nicoleta Lefter, performance (live)
Emil Măndănac, performance (audio)
Raluca Aprodu, performance (audio)
Ciprian Marinescu, traducere
Claudia Vîlceanu, discuţii-atelier
Cornelia Winkler, comunicare internaţională
Un proiect organizat de Asociaţia Culturală Isvor şi co-finanţat de AFCN


[1] în cuvintele Cristinei Milea





 Toate articolele despre Hikikomori


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ana Tecar


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer