Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Anul dispărut. 200/7

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nimic nu dispare! Totul lasă urme - Anul dispărut. 2/007


Bogdan Burileanu

noiembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La cei 35 de ani ai săi, Peca Ştefan rămâne un dramaturg încă tânăr şi mereu furios. Peste astea, se arată (şi ne convinge, prin fiecare nou text al său) neliniştit, caustic, sarcastic. Vede enorm şi precis, simte monstruos; fără să-şi piardă, însă, nici luciditatea, nici verva, nici buna dispoziţie, nici veninul amestecat cu miere. Cu atât mai productiv! Peste 30 de scenarii dramatice, cu o tematică aşezată, parcă, pe pioneze sau pudrată, din belşug, cu praf de scărpinat, scrise în ritmul galopant al unuia care abia pridideşte să exprime, cel mai adesea fulminant, o parte din gândurile care i se învălmăşesc, clocotesc, par a da pe-afară: pe scenă, pe stradă, pe unde găsesc un spaţiu social în care oamenii şi-au păstrat, încă, mintea la locul cuvenit. Titlurile sale nu spun totul, nu fac totul, dar atrag şi incită: 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, 89.89. Fierbinte după '89, Târgovişte de jucariePoveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, Despre România, numai de bine (toate în regia Anei Mărgineanu), Clubscop, Coolori, D, Dric II - Popdays (sau Sfârşit cotidian), Foamea noastră cea de toate zilele, Gigantic, HamletNew York [Fuckin' City], Nu mai plânge, baby, Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân, Preţul corect, România 21, Roşia Montană - pe linie fizică şi pe linie politică, Sfântul din Sfântu Gheorghe, Spanacul şi bomba, Spectacol cu monştri... BLAcrobaţie, Stadiu mediu de degradare, The Complete Truth about The Life and Death of Kurt Cobain, The Sunshine Play, Ziua futută a lui Nils.

Se regăseşte, în această activitate scriitoricească frenetică, nu doar talentul, ci şi o sistematică pregătire de specialitate: a urmat cursuri de dramaturgie la New York University şi s-a numărat printre rezidenţii programului internaţional de specialitate de la Royal Court Theatre, Londra. Aşa încât, succesele sale internaţionale, precum Premiul pentru Inovaţie la Heidelberg Stuckemarkt (2007) pentru România 21; Cea Mai Bună Piesă - Dramă de Relaţie - la London Fringe Report Awards (2006) pentru The Sunshine Play apar ca fiind ceva normal. În 2010, Acrobaţi a fost selectată între cele cinci piese de la cel mai prestigios târg de piese din Germania - Berlin Stuckemarkt din cadrul Berliner Theatertreffen. În 2011, spectacolul Roşia Montană - pe linie fizică şi pe linie politică a câştigat premiul pentru Cel mai bun spectacol la Festivalul dramaturgiei româneşti de la Timişoara. În 2012, un alt text urcat pe scenă - Târgovişte de jucărie - a fost invitat la cel mai important festival de dramaturgie nouă din Europa: bienala New Plays from Europe, de la Wiesbaden. Acelaşi Peca este şi câştigător al primei ediţii DramAcum (2002) cu Ziua futută a lui Nils şi Punami. Scrierile sale au fost prezentate în Marea Britanie, Franţa, Germania, Irlanda, Austria, Elveţia Statele Unite, Republica Cehă, Polonia, Estonia, Rusia, Bulgaria, Belarus, Serbia. Şi, fireşte (sau nu?) în România.

Anul dispărut. 2/007 (data integrării României, cu drepturi depline, în Uniunea Europeană) împlineşte (la Teatrul Mic) o trilogie dramatică, precedentele sale borne istorice fiind 1989 (anul Revoluţiei române, spectacol pus în scenă tot la Teatrul Mic) şi 1996 (schimbarea schimbării, spectacol pus în scenă la Teatrul Tineretului, Piatra-Neamţ). Consecvent ideilor sale asupra realităţii ca spectacol, Peca porneşte de la o construcţie extrem de dinamică şi complexă, amintind - ca un fel de păcăleală trasă publicului - de teatrul documentar (ba chiar agitatoric) care a erupt în Germania de după Marele război, extins cu repeziciune revoluţionară în Rusia sovietică. Din fericire, omul nu urmăreşte, însă, doar să agite spectatorul şi să-i bage pe gât lozinci şi idei prefabricate. El alege şi reuşeşte să-l incomodeze, să-l îmbrâncească spre conştientizare şi reflecţie intelectuală. Memoria şi sufletul funcţionează asemeni faimosului tandem bielă-manivelă al motorului cu abur. Datul în clocot se produce dintr-o dialectică tensionată, ce rezultă din relaţia informaţiilor / oamenilor / faptelor de notorietate publică (ziarele, televiziunea, internetul) cu ceea ce, dincolo de avalanşa nebunească şi sterilă a acestora, îi rămâne de trăit omului obişnuit. Într-un cotidian năuc, pe alocuri absurd, supus globalizării tot mai isteric intruzive, unele realităţi devin ştiri (breaking news), care îşi dobândesc notorietatea, fie ea şi negativă, dând trendul societăţii pe care o sufocă. Şi, mai grav, devenind istorie! Peca le selectează şi ni le aruncă, înapoi, în faţă: Bucureşti - concert Rolling Stones; Irak - loc al doilea cel mai sângeros terror attack din istorie după 11 septembrie, soldat cu peste 500 de morţi & 1.000 de răniţi; România - dispare Elodia; 1 decembrie 2007 - criza economică mondială, U.S.A recesiune, occupywallstreet, icebucketchallenge; 1 decembrie, Bucureşti - 100 de mii de români (cei mai mulţi de la Revoluţia 1989) pe stradă, pentru a admira Bradul Millenium; 2 decembrie , Bucureşti, Rahova - Miron Cozma autor mineriade 1990, 1991 şi 1999, eliberat din închisoare după numai 10 ani; zero cărţi scrise. Londra, decembrie - Led Zeppelin. Time Magazine: Putin - Man of The Year 2007. Şi câte altele... doar într-un singur an!

Dincolo de aceste "notorietăţi" strigate, aproape mitraliate către sală, textul oferă spectatorului actual câteva mici nuclee tragi-comice, de teatru în teatru. Mici, în sensul tratării unor situaţii aparent mărunte, dar profunde şi definitorii în plan personal, trăite de non-celebrităţi: două fete tinere, eşuate într-o cabină pustie de teatru unde petrec un revelion amar şi revelator pentru propria lor identitate; criza de revoltă isterică, nihilist-golănească, a unui tânăr actor; văicăreala sterilă a unei cucoane, regizor de platou, care se plânge de soţ, de ploşniţele aduse din California, dar îşi pierde nopţile cu OTV-ul elodian, este în admiraţia lui Gigi Becali şi chat-uieşte erotic cu necunoscuţi din lumea largă; un colonel de poliţie care şantajează martorii, obligându-i la delaţiuni mincinoase, dar folositoare, chipurile, în aflarea adevăraţilor infractori (că aşa ne cere Europa, nu?), dar a cărui brutalitate se topeşte când află că informatoarea minoră, cu care trăieşte, îi avortase copilul; o femeie la aproape 60 de ani, minţită şi părăsită nu numai de soţ, dar trădată şi de cele 2 fiice pe care îşi construise puterea de a rezista.

Asocierile şi analogiile inteligente, sclipitoare dinamitează montajul planurilor. Se vede că Ana Mărgineanu, regizorul spectacolului, vine dintr-o familie de iluştri profesionişti ai teatrului şi filmului, îmbinând spiritul ludic, sensibilitatea şi îndrăzneala mamei (Maria Ploaie, o excelentă Mama Dana şi pe scenă!) cu rigoarea şi seriozitatea de sorginte ardelenească a tatălui (regizorul Nicolae Mărgineanu). Plus spiritul vârstei ajunsă la maturitate, plus activitatea formativă şi artistică din Statele Unite. "Am iniţiat acest proiect", declară ea într-un interviu, "sperând că, dacă ne amintim unde am fost, ne va fi mai uşor să înţelegem unde suntem şi spre ce ne îndreptăm. Ne-am propus să investigăm aceşti ani dintr-o microperspectivă. În loc să căutăm în arhive, am luat interviuri membrilor echipei artistice şi tehnice a fiecărui spectacol, rezultatul fiind un punct de vedere extrem de personal asupra anului respectiv: anul X, aşa cum ni-l amintim noi, cei care facem spectacolul".

Colaborarea dintre scrisul efervescent al lui Peca şi inventivitatea temeinică a Anei Mărgineanu a dat, ca şi în alte spectacole de-ale lor, rezultate minunate. Reprezentaţia provoacă publicul, indiferent de vârstă. Telefoanele mobile nu sunt interzise, ba chiar li se cere celor din sală să-şi activeze Facebook-ul. Hashtag-ul (denumirea specifică FB pentru căutarea în mediul on line a referinţelor asupra oricărui subiect general) însoţeşte, orientativ, repetitiv şi înnebunitor, subiectele. Damblaua selfie devine, de asemenea, motorul afirmării personale, dar şi al minciunii - "SABRINA: Şi dacă nu le trimiţi nimic? Nici o poză? VERA: A, şi să nu exist? Să fiu complet irelevantă? Păi, mai bine îmi dau demisia de pe-acum de la job. N-o să mă mai bage nimeni în seamă la anul". Tombola, ciubuc atât de drag maselor, le oferă spectatorilor şansa ca, trăgând nişte numere dintr-un bol la intrarea în sală, să devină (cu norocul ce nu trebuie să lipsească niciunui tombolagiu veritabil!) privilegiaţii unor acţiuni simultane, deosebit de interesante; dar care, mdeh... nu sunt pentru toată lumea, ci doar pentru cei aleşi de şansă. După Palme d'Or-ul lui Mungiu, pentru filmul său 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, urmează anunţul neaşteptat - "GHID: Numerele.... 4, 3 şi 2... şi (extragere) Vă rog să mă urmaţi". Spectatorii astfel selectaţi vor fi martorii unei scene de nişă (dar ce nişă!), la antipodul notorietăţii celuilalt 4...3...2.

Echipa de actori se comportă admirabil. Intră în joc şi... joacă; pe scenă, pe sală, prin culise sau cabine. Cu plăcere, cu durere, cu haz, cu înverşunare, cu convingerea că fiecare dintre ei exprimă şi îndeplineşte ceva important, dincolo de actul artistic în sine. Se vede şi se simte că această peregrinare prin ipostaze şi biografii îi stimulează, făcându-i să ofere tot ce au mai bun în ei. Şi au! Un fel de auto-prezentare, la începutul spectacolului, marchează ipostaza umană (să-i zicem personală), a momentului 2007, cea din care vin să înţeleagă şi să se implice în acţiune. Foarte grăitor, finalul îi va găsi epuizaţi, îndureraţi, îngreţoşaţi... terminaţi. Rodul trecerii prin asemenea vremuri şi situaţii de viaţă; publică şi personală.

Privindu-i, înţelegem că anul 2007 nu a dispărut! El şi întâmplările ce l-au jalonat (care mai cunoscute, care mai neştiute) rămân acolo, în noi. Unele dintre întâmplările sale continuă să ne chinuie, grăbind uzura, provocând acreală ori exasperare, pesimism sau indiferenţă protectoare. Asemeni vărsatului de vânt, a trecut, dar ne-a lăsat plini... de urme. Medical, se numesc sechele. Cu amintiri, cu înţelegerea, în timp, a (d)efectelor produse. Cu cicatrici pe suflet (cine are!). Cine nu... fericiţi cei nepăsători.

Scenariu: Peca Ştefan / Regie: Ana Mărgineanu / Scenografie: Arh. Gabi Albu / Videodesign: Cinty Ionescu / Coregrafie: Andreea Duţă
Actori: Maria Ploaie, Gheorghe Visu, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Ştefan Lupu, Virgil Aioanei, Marian Olteanu, Alina Petrică, Ana Bianca Popescu, Silvana Mihai.



 Toate articolele despre Anul dispărut. 200/7


1 comentariu

  • Când mic nu e mare
    Theia, 26.11.2017, 23:16

    Greu mi-a mai fost să aflu unde e spectacolul! M-am uitat îndelung la afiș și nici textul cronicii nu m-a ajutat.

    Să nu fi aflat cel care a aprobat designul numelui Teatrului Mic că primul atribut al imaginii grafice identitare a unei firme este citirea ei rapidă de către un public cât mai divers?

    Deci scrisul trebuie să fie cât mai clar și să nu necesite nici un efort de descifrare.
    Designerul care a desenat "MIC" nu știe această regulă de bază.

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Mic
Vineri, 15.12.2017 - 18,30


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer