Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cafeneaua Pirandello

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cafeneaua Pirandello sau realitatea iluziei


Adrian Ţion

octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un plonjon surprinzător în poetica teatrală pirandelliană propune spectacolul spumos şi vaporos ca o nouă feerie dansantă Cafeneaua Pirandello adus de Teatrul "Regina Maria" din Oradea la Cluj în octombrie 2017. Scenariul dramatic alcătuit de Anca Măniuţiu după texte din dramaturgia scriitorului italian laureat al Premiului Nobel în 1934 explodează literalmente într-un iureş devastator de imagini scenice glisând savuros între dans - dialog - muzică - joc de lumini. Compoziţie ingenios articulată de regizorul Mihai Măniuţiu pentru a cuprinde dimensiunea urieşească a metaforei viaţă - formă, conturată în opera marelui scriitor italian din secolul XX ca formulă viabilă de resuscitare a forţelor teatrului. De altfel, în Uriaşii munţilor, creaţie de vârf a autorului celor 7 personaje... , există o explicaţie finală a poeticii sale, teoretizată de exegetul Adriano Tilgher şi contrasă în cuvintele "necesitatea vieţii de a se turna într-o Formă şi imposibilitatea de a se epuiza în această formă". Trambulina pusă la dispoziţie de text oferă şansa saltului în fantezii nelimitative, copleşitoare de-a dreptul.

Mai întâi cadrul de joc imaginat de Adrian Damian are amplitudinea necesară, dublu funcţională (cafenea - hala unei gări) pentru manifestări coregrafice de acest fel. Picturalitatea terasei e pregnantă: pereţi înalţi ce par din bucăţi de sticlă mată, luminatoare, ceasuri ce amintesc de fosta gară pariziană Orsay, pomi şi siluete feminine statuare, desprinse parcă din pânzele lui Paul Delvaux. Personajele sunt prinse de la început în stereotipii ritmice, sacadate, sugerând automatismele vieţii din care nu pot ieşi decât în vis. Componenta onirică a discursului cuprinde întreaga mişcare scenică, simultaneitatea gestuală funcţionând ca o capcană-prăpastie. Pentru Pirandello, spun exegeţii săi, sufletul omului este o prăpastie în care şerpuiesc "gânduri stranii ca nişte fulgere de nebunie, gânduri inconsecvente, de nemărturisit chiar nouă înşine". Acestea se încorporează în vise şi obsesii şi invadează scena sub forma unei realităţi futile, fulgurante. Este realitatea formelor vii în care se îmbracă expresia teatrală, ea însăşi dând glas formulei viaţa e vis.

În cafenea îşi fac apariţia Omul cu floarea în gură (Şerban Borda) fugarul neliniştit şi Clientul obosit (Sebastian Lupu) abulic îndepărtat de la ospăţul vieţii; între ei se realizează cel mai consistent dialog, un fel de trecere în revistă a momentelor aduse pe scenă. Femeia în gri (Denisa Vlad) îşi susţine dansul seducţiei printre prostituate, proxeneţi şi actriţe rătăcite prin haosul existenţial, tratat ca vis colectiv sau coşmar individual. Conotaţiile sunt multiple şi derutante, complementare cadrului real creat ca loc al întâlnirilor pasagere şi al instabilităţii organice. Persoane umane sau fantome răsărite din neant, actorii întreţin un ritm trepidant întregului ansamblu compoziţional. Mişcarea şi ritmul dau o "beţie vizuală şi sonoră" greu de concurat în alte spectacole. Coregrafia semnată de Andrea Gavriliu sparge tiparele, uneşte secvenţele într-un tot unitar, impunând un stil rafinat şi dinamic. Luiza Enescu înscrie costumele pe linia unei sobrietăţi vestimentare ce trimite spre anii '30, anii în care au fost scrise piesele Omul cu floarea în gură şi Uriaşii munţilor care au stat la baza scenariului.

Ca şi cum clienţii cafenelei n-ar fi destule corpuri în mişcare browniană, regizorul adaugă o trupă de clovni conduşi de Directorul circului (Richard Balint) să se intercaleze şi să evolueze în joc specific, ilar. Introducerea clovnilor cu masca pe figură, în costume excentrice, minunate, mi-a amintit de clovnii bezmetici ai lui Michelangelo Antonioni din Blow-up ce se insinuează în epicul din filmul realizat în 1966. Aceeaşi amprentare a raportului aparenţă - esenţă, aceeaşi extensie în absurd a convenţiilor şi a măştilor ştiute sau neştiute, văzute sau nevăzute, purtate în viaţa de zi cu zi. Aceeaşi valenţă repetitivă a vieţii trăite, imaginate, imitate. Apelul la desprinderea de falsitatea vieţuirii, la experienţa sufletească a trăirii cu intensitate se organizează ca un adagiu mereu reluat de-a lungul spectacolului. Nu întâmplător pirandellianul Henric al IV-lea, izolat în nebunia lui, se răsteşte la cei rămaşi vii în afara castelului / interiorităţii lui: "Credeţi că trăiţi? Nu faceţi altceva decât să repetaţi viaţa morţilor..." Este vizată, desigur, energia vitală ascunsă în spatele convenienţelor răsuflate.

Spectacolul imaginat de Mihai Măniuţiu şi prezentat de Teatrul "Regina Maria" din Oradea consolidează măreţia iluziei ca valoare regeneratoare de structuri noi în care fantazarea deţine rolul principal. În acest vertij aiuritor, vrăjit, actorii sunt doar sclipicioase confeti luate de curent, de aceea semnificaţia jocului lor e mai mult colectivă. Formulei teatru în teatru i se adaugă teatrul cu măşti, ambele susţinute de acest "inovator moderat" (cum este numit mai recent) care a mizat mult pe ruperea de convenţii, orice fel de convenţii, în arta dramatică. Se înţelege de ce artiştii de azi îl omagiază în diferite forme şi continuă să se inspire din textele lui realizând colaje scenice de genul Cafeneaua Pirandello.





 Toate articolele despre Cafeneaua Pirandello


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer