Azi ar fi trebuit să-mi pun hainele bune, de duminică, pentru întîlnirea cu el. Aşa mă sfătuia cîndva demult bunica, trebuie să arăţi prezentabil cînd vezi pe cineva care-ţi place. Cu inima cît un purice şi arzînd de nerăbdare, mi-am luat toate amintirile pe post de veşminte de gală şi m-am dus să îl văd. În fond, amintirile sînt cel mai preţios lucru pe care îl avem atunci cînd ne zboară mintea înapoi spre lucrurile care ne-au făcut fericiţi. Iar muzica lui m-a făcut de multe ori fericită. Pesemne că şi alţii erau la fel de nerăbdători ca mine.
Mulţimea frenetică aştepta la o coadă imensă. Erau şi foarte tineri, şi cupluri grizonate ce se ţineau cu delicateţe de mînă, dar majoritatea erau oameni de vîrsta mea. Ne recunoaştem după povara invizibilă a amintirilor noastre. În timp ce aşteptăm să intrăm în sală, glumim despre bucătarul personal care l-a însoţit în turneu, oare ce i-o fi gătit în seara asta? N-avem timp să speculăm pe teme gastronomice, coada înaintează repede, trecem de controlul de securitate, scanăm bilete, primim brăţări, zîmbim la urarea steward-ului de la intrare: "Distracţie faină vă dorim!"
Intrăm într-o sală polivalentă pe care nu am văzut-o niciodată aşa de plină. Biletele, deşi unele la preţ prohibitiv, s-au vîndut ca pîinea caldă. Luminile se sting şi apare el. Sting, în carne şi oase! "Să aducă cineva sărurile, leşin!" şopteşte o prietenă. "Mamă, cît de fabulos arată!" se aude altă voce de lîngă mine. Pantaloni gri-antracit care îi subliniază talia şi abdomenul plat, tricou gri-închis care îi vine turnat pe nişte pectorali perfect lucraţi, nişte braţe de zeu antic. Şi mai cu seamă degete care alunecă pe coardele chitării cînd năvalnic, cînd tandru. Mi-a plăcut mult chitara lui Sting: în mai multe nuanţe de maro, cu lemnul sărit pe alocuri, părea un instrument ce vine din alte timpuri. Dintr-un fel de anticariat al sunetelor desăvîrşite. O chitară ce a picurat nectar în urechile unei săli polivalente plină pînă la refuz.
Sting a urcat pe scenă alături de fiul său, Joe Sumner, care a cîntat cîteva melodii în deschidere. Tata are impresia că eu pot vorbi româneşte. Cred că e nebun! a glumit el, dar chiar nu s-a descurcat rău deloc cu accentul. Şi nici cu cîntatul, are pe cine moşteni.
Apoi, cînd Sting a început să cînte, forma inimii mele a devenit extrem de maleabilă. M-am simţit de parcă m-aş fi plimbat pe lună, ghidată de un englez care a nimerit la New York. Ritmurile de rock veritabil din invocaţiile către Roxanne s-au amestecat cu acordurile suave ce răsunau pe cîmpurile aurite. A trecut cu atîta uşurinţă dintr-o piesă într-alta că uitai unde se termină una şi unde începe următoarea. Melodii noi de pe albumul 57th & 9th, pe care l-a promovat în turneu (la Cluj a fost ultimul dintre concerte, iar la final a mulţumit tuturor celor care au muncit pentru acest turneu), dar şi multe dintre hiturile vechi pe care sala le-a fredonat împreună cu el. A demonstrat măsura unei voci impecabile într-o interpretare uimitoare a piesei So lonely, de pe albumul de debut cu The Police, din 1978. A trimis din nou un S.O.S. către lume cîntînd minunat Message in a bottle. Ne-a purtat înapoi în anii '80 amintindu-ne că Every little thing she does is magic şi ne-a adus mai aproape de anii 2000 cu excelenta atmosferă orientală din Desert Rose.
Şi-a făcut ieşirea pe Every breath you take. Pe cînd suspinam că nu mi-a cîntat una dintre piesele preferate, s-a întors pe scenă şi am auzit primele acorduri. Anul trecut, în 2016, cu ea a început concertul de la redeschiderea sălii Bataclan, după atentatul de la Paris. La Cluj, cu ea a încheiat concertul. Ştiu că nimeni nu vă spune pe numele real, domnule Gordon Sumner. Aşa că vă spun ca toată lumea: Domnule Sting, aţi făcut un solo de chitară dumnezeiesc în piesa asta. Vă mulţumesc că mi-aţi amintit cît sîntem de fragili. O amintire pe care o pun în caseta cu lucruri de preţ şi care va dura atîta timp cît ploaia va cădea. On and on and on.