Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Violonistul Remus Azoiţei în Concertul de Jean Sibelius, la Ateneu


Marcel Frandeş

noiembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Concertul orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 2 noiembrie 2017 a fost dirijat de Camil Marinescu şi a cuprins în program două lucrări aparţinând stilului romantic: Concertul pentru vioară şi orchestră, în re minor, op. 47 de Jean Sibelius, solist Remus Azoiţei şi Simfonia nr. 6, în si minor, op. 74 «Patetica» de Piotr Ilici Ceaikovski. Concertmaistru invitat a fost Rafael Butaru
 
În debutul serii muzicale de la sala Ateneului Român, publicul a ascultat Concertul pentru vioară şi orchestră de Jean Sibelius, în interpretarea violonistului Remus Azoiţei, care a oferit o versiune de bravură, plină de culoare, a acestui dificil concert, îndrăgit datorită atmosferei nordice unice, manifestate atât prin lirismul înnegurat al părţilor cantabile, cât şi prin orchestraţia şi armoniile pline de fantezie etalate de compozitor în această partitură. Prima audiţie a acestui celebru concert a fost înfăţişată publicului la 8 februarie 1904, de către violonistul Victor Novaček. Apoi, o versiune îmbunătăţită a fost prezentată în data de 19 octombrie1905, la Berlin, cu Karel Haliř, ca solist, sub bagheta lui Richard Strauss.
 
La Bucureşti, Remus Azoiţei, un violonist mult îndrăgit de public şi mereu surprinzător, a pus în vibraţie strunele noului său instrument - vioara Niccolò Galliano, din 1740. deosebit de calitativă.
 
 
Dincolo de violonistica formidabilă a acestui interpret, am putut admira sunetul său generos, obţinut cu o degajare olimpiană. Incredibil cum dintr-un instrument atât de fragil, de mici dimensiuni, puteau ieşi sonorităţi ca de tunet. Amplitudinea şi frecvenţa vibrato-ului păreau mult sporite. Atât intensitatea cât mai ales paleta timbrală erau înzecite şi de totala utilizarea a lungimii arcuşului, acolo unde trăsătura, proporţională cu durata unei formule ritmice era una supradimensionată cantitativ ceea ce declanşa un sunet pur, aurit.
 
Savuram începutul concertului. Dintr-o zonă imaginară înceţoşată apărea limpede firul viorii soliste, care din pianissimo se dezvolta gradat, cu mici răbufniri, iar mai târziu se acumula şi, susţinut de acompaniamentul misterios al orchestrei, se înalţa, undeva în stratosferă. Pasaje de virtuozitate şi scurte cadenţe solistice erau desfăşurate într-o mişcare tot mai agitată. Iar Remus Azoiţei dezvăluia prin cântul său pasional tensiuni şi reliefuri inedite, toate străbătute de o trăire autentică. După ce se auzea cea de-a doua idee muzicală, o Cadenţă de mari dimensiuni înflorea în prima parte - Allegro moderato. Ea avea un rol formal de Dezvoltare în forma de sonată, creând o unitate distinctă, de o frumuseţe greu de tradus în cuvinte. Temele se împleteau firesc. Remus Azoiţei construia contrapunctul cu un sunet nou faţă de subiect, dedublându-se şi demonstrând o înaltă ştiinţă polifonică, mai presus de tehnica instrumentală uluitoare. Arcuşul i se supunea docil voinţei sale interpretative. Iar agogica pe care o presăra, unifica suprafeţe ale macrostructurii, în zone cu măsuri ce se tot schimbau. Prin agilitatea solicitată de partitura solistă din Coda primei părţi se încununa în acel Allegro molto vivace o întreagă naraţiune muzicală fermecătoare.
 
În partea secundă a concertului de Jean Sibelius, Adagio di molto, după solo-ul de clarinete, vioara solistă, pe coarda sa gravă, şoptea o melopee plină de dramatism. Un arcuş infinit părea că mângâie coarda. Câtă tensiune emoţională era mai apoi, investită în dublele coarde ce captau într-un singur şuvoi şirurile melodice conţinând poliritmie! Octavele frânte alternau cu suspinele viorii, iar armoniile bogate ale ansamblului orchestral înveşmântau cu multă căldură ideile muzicale. Mă minunam cum Remus Azoiţei controla milimetric zona dintre căluşul şi tastiera viorii. Timbrul viorii se năştea precum metalul preţios dntr-un cuptor alchimic - transmutând sunetul în afect pur.
 
Finalul concertului de vioară, Allegro ma non troppo, părea un câmp de luptă. Vioara sclipea în pasaje de o dificultate extremă - cu staccato în terţe duble coarde şi ritmuri ascuţite, foarte pregnante, salturi imense de registru, secvenţe pe întreaga tastieră a viorii, arpegii contorsionate epuizante. Flageolete tăioase se iveau descriind motive melodice efemere, iar octavele în duble coarde ale viorii soliste încărcau atmosfera cu valuri vibrante istovitoare.
 
Ropotele de aplauze ale publicului din sala Ateneului Român au răsplătit o interpretare de neuitat a acestui atât de dificil, mai ales sub aspectul său tehnic, concert instrumental unic al lui Jean Sibelius.
 
La cererea publicului, violonistul Remus Azoiţei a oferit Capriciul nr. 10, în sol minor, op. 1 de Niccolò Paganini şi Andante din Sonata a II-a, în la minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.
 
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, auditoriul a ascultat Simfonia nr. 6, în si minor, op. 74 «Patetica» de Piotr Ilici Ceaikovski. Lucrarea a fost dedicată nepotului compozitorului, Vladimir Davydov şi a avut premiera la Sankt Petersburg, la 26 octombrie 1893. La Bucureşti, Dirijorul Camil Marinescu a impulsionat prin gesturile sale ansamblul orchestral al Filarmonicii George Enescu, reuşind să redea prin combinaţiile sonore şi prin ardoarea transmisă artiştilor toată frumuseţea acestei muzici romantice, în care suflul melodic conducător se manifesta cu o deosebită consecvenţă, iar contrastele tematice erau adesea violente. Auditoriul s-a putut bucura şi de ritmurile dansante ale valsului scris în măsură de cinci timpi, precum şi de ritmul culorilor din discursul muzical al celei de-a treia mişcări a simfoniei. Impresionant a fost acel Adagio lamentoso final, în care se simţea o mare deznădejde. Viorile intonau o melodie descendentă exprimând disperarea. Simfonia Patetica este considerată a fi un testament muzical al lui Ceaikovski.
 

Ce ne povestesc sunetele muzicale? Poate despre o lume mult mai frumoasă decât cea în care trăim.
 
NOTE:
*Fotografia violonistului Remus Azoiţei a fost preluată de pe nicodarts.com/wp-content/uploads/2016/05/0024-x-683x1024.jpg
**Imaginea tabloului lui Peisaj de pădure, toamna de Alois Arnegger a fost preluată de la fahrzeuge.dorotheum.com/38N161205_138_59746_1/Bild/Alois-Arnegger-*.jpg



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2017


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Stan Zamfirescu în Concertul de chitară de Juaquín Rodrigo, la Ateneu, Marcel Frandeş
 Violonistul Svetlin Rusev în Concertul de Ceaikovski, la Ateneul Român, Marcel Frandeş
 Deschiderea stagiunii Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, Marcel Frandeş
 Poemul simfonic Don Quixote de Richard Strauss - primatul muzicii asupra textului literar, Marcel Frandeş
 Concertul pentru două clarinete de Siegfried Matthus, la Ateneu, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer