Taste of Cement (r. Ziad Kalthoum, 2017)
Filmul are ca subiect o echipă de lucrători în construcţii sirieni care lucrează în Beirut la ridicarea unor zgârie-nori. Libanul se reface după război şi interesul atât al autorităţilor, cât şi al dezvoltatorilor privaţi este reconstrucţia oraşului. În Siria, însă, bombardamentele continuă. Urmărim viaţa acestor lucrători şi condiţiile dure în care sunt forţaţi să-şi ducă existenţa. Filmul prezintă atât relatările cutremurătoare ale acestora, cât şi secvenţe poetice prin care se subliniază distanţa infimă (fizică şi psihică) dintre cele două zone: cea de pace şi cea de război.
Dispossession: The Great Social Housing Swindle (r. Paul Sng, 2017)
Prin acest film-anchetă se doreşte o investigare în amănunt a motivelor pentru care locuinţele sociale din Anglia sunt sistematic abandonate şi demolate. Filmul colectează mărturiile oamenilor care aparţin unor comunităţi strânse şi detaliază bătălia lor atât cu autorităţile statului, cât şi cu dezvoltatorii privaţi care doresc o aşa numită "regenerare" a acestor zone. În film se trec în revistă aproape 30 de ani de decizii guvernamentale privind dezvoltarea urbană a ţării, dezvoltare a cărei piatră de temelie a fost însăşi locuinţa socială. Regizorul a ales să pună la început un citat celebru din Le Corbusier care numea casa "o maşină pentru locuit", dar întregul film pare mai degrabă concentrat să scoată la iveală "sufletul din maşinărie" - accentul fiind pus pe însăşi noţiunea de comunitate şi ce anume înseamnă ea.
Novgorod Spaceship (r. Andrei Rozen, 2015)
Mediu-metrajul lui Andrei Rozen este un experiment, un puzzle vizual, o poveste despre utopii. Acesta detaliază istoria din spatele construcţiei Teatrului Dramatic Dostoevsky (aflat pe malul râului Volkhov, la numai un kilometru distanţă de faimosul Novgorod Kremlin). Rozen explorează modalităţile prin care atât el însuşi, cât şi întreaga comunitate locală, se raportează la această clădire impozantă, dominatoare, excentrică, dar totalmente nepotrivit integrată în spaţiul pe care îl ocupă. Comparaţia cu o "navetă extraterestră" vine cumva să semnaleze această disjuncţie, dar şi să contextualizeze ce a însemnat apariţia acestei maniere "brutaliste" în arhitectură. La nivel formal, filmul se prezintă asemenea unui colaj sau unui eseu liber.
Istanbul Echoes (r. Giulia Frati, 2017)
Filmul urmăreşte viaţa vânzătorilor ambulanţi din Istanbul - un oraş în continuă schimbare. Demolarea cartierelor muncitoreşti a afectat modul de viaţă al acestora. Un grup de activişti s-a sesizat şi a pornit o adevărată luptă pentru a conserva cultura şi tradiţia acestor vânzători. Giulia Frati urmăreşte desfăşurarea acestei poveşti pe o perioadă de aproximativ zece ani. Filmul construieşte portretul acestora (dar şi a întregii comunităţi) într-o manieră de abordare aproape "muzicală", bazându-se extrem de mult pe juxtapunerea diverselor planuri (atât în compoziţia cadrelor, cât şi în montaj). Frati capturează şi redă extrem de bine ritmul specific al oraşului.