Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Capace

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aş fi putut să am... - Capace


Cristina Zaharia

noiembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ziua de azi, toată lumea poate să scrie când vrea cărţi sau să realizeze un film. Omul de afaceri Sorin Marin debutează acum în cinema, în lungmetraj. Nu este primul şi, cu siguranţă, nu va fi ultimul.

Este povestea simplă a unui om care-şi permite orice - tocmai aflăm că şi-a luat un yacht mare - căruia într-o zi ca oricare alta i se face rău. La doctor, prieten vechi de-al său, află că situaţia stă mult mai prost decât credea, că organele îi cedează şi are urgent nevoie de un transplant. Iar filmul este despre conştientizarea acestui fapt, despre confuzia şi derutele lui, despre pierderi, despre ce nu a avut timp să facă. Acum, când nimic nu mai contează şi e singur.

Regizorul filmează în digital, iar imaginile, statice, cu unghi frontal, sunt reuşite în mare parte. Cu plusurile şi cu minusurile începutului. Este un film cu multe locuri de filmare, cu interioare scumpe - casa protagonistului -, casa modestă de bloc a mamei bătrâne, casa modernă şi decentă a unei foste iubite, spitalul cu ariditatea lui. Scenele sunt toate lungi, în timp real. Cu distribuţie mare, de nume mari. Protagonistul, un Radu arogant şi botos, care s-a căţărat pe scara socială, are parte de talentul lui Vlad Ivanov. El îşi donează chipul gânditor şi trupul - chiar şi nud - pentru un traseu cu hârtoape ale destinului. Te uiţi la el, mergi cu el în întâmplările vieţii lui, fără milă însă, fără pic de emoţie. În jurul lui sunt asociaţi şi prieteni - Adrian Păduraru aici matur, degajat, frumos cum ştim de la Declaraţie de dragoste încoace, Eugenia Bosânceanu cu decenţa dânsei, Coca Bloos în rol mititel, Diana Cavalliotti pentru că e pe val şi dă bine, Adrian Titieni cu tăcerile grele ale personajului său, singura fărâmă de emoţie a filmului când vorbeşte despre propriile pierderi şi, mai ales - cu asta rămân de la acest film - Ştefan Sileanu cu chipul lui încă puternic, frumos, cu vocea lui amplă (ştiţi ce splendide marine pictează actorul, da?). Un regizor mai atent şi mai talentat ar fi scos mai mult, ar fi ştiut să te atingă cu o poveste umană, melodramatică. Dar, în ciuda tuturor actorilor menţionaţi vezi doar actorii, nu şi personajele. Poate data viitoare să fie mai mult.

Filmul începe cu o muzică vag neliniştitoare, care va mai apărea pe parcurs, ca un laitmotiv. Scenele nu se leagă, se sare de la una la alta, fără racorduri deseori, fără scene de legătură. Nu deranjează, doar te iau pe nepregătite, miră.

Fără atenţionare sau schimbare de culoare pentru epocă, povestea sare des în trecutul comunist al prieteniei eroilor mici, la şcoala generală cu matricole pe umăr. Flashback-urile nu aduc în mare parte nimic. Doar dezlegarea titlului. Unul singur dă seamă de caracterul copilului, adultului care va răzbate ambiţios, bătăios.

Sunt replici destul de puţine şi ca din topor. Sună deseori fals. Accepţi. Înţelegi. Dacă eşti, cum am fost eu, unul din cei patru spectatori plătitori din sală, vrei să ai răbdare. Lipseşte un firesc al abordării situaţiilor. Aştepţi replicile logice care nu vin. Accepţi iar convenţia schematică a regizorului-scenarist. Afli doar din replicile personajelor aşezate pe scaune ce s-a întâmplat. E un mod de rezolvare. Leneş. În fond, nu pot fi toate filmele montate ca serialele poliţiste americane. Este însă o fărâmă de firesc, de românism, în dragostea mamei, cea care îşi întreabă ea fiul dacă a mâncat, dacă vrea dulceaţă şi zacuscă pentru acasă. Dar în această scenă mică de înduioşare este vorba şi de experienţa actriţei senioare.

Câte filme am văzut cu un personaj care-şi poartă drama dintr-un mediu în altul în căutare de răspunsuri care nu vin? Tăcerile, fricile, lecţiile pe care este acum forţat să le înveţe? Aşadar deloc original, doar la suprafaţa lucrurilor, în ciuda bunelor intenţii. Este nevoie de suflet, nu numai de o idee scrisă pe o hârtie.

Ce are al lui filmul de faţă - în afară de prezenţa lui Sileanu - este a doua jumătate, de regăsire, de împăcare. Cum aveau altele oceanul şi vântul, cel de aici are Delta. Regizorul îşi duce personajul acolo unde este stăpân şi ştie ce înseamnă locul şi spaţiul acela. Îi donează o fugă pe canalele plastice şi înguste, splendide butelii de oxigen pentru protagonist şi spectator. Acolo, unde timpul a stat pe loc şi ritmul este altul, ancestral, mai calm, mai bun. În casa prietenului de la Bucureşti care a rămas acolo pe loc şi după ce soţia i s-a dus, personajul principal îşi umple iar sufletul golit cu apusuri, altele decât cele de la Monte Carlo sau Monaco, cu plaja săracă şi goală cu valuri în murmur fără sfârşit, cu mugetul blând şi cuminte al vacilor ce se întorc acasă pe înserat, cu pletele cailor liberi, cu câini şi flori înfipte în grădini. Lucrurile simple care dau sens şi savoare vieţii.

Regizorul plusează aici şi cu o nuntă, cu tradiţii dobrogene, cu ritualuri pitoreşti, de soiul unui Kusturica mai blând, interesant de privit, de urmărit. Aproape regreţi că prima parte a durat atât. Aici apar frumoase cadre, cu răsăritul de lună plină şi apă argintată.

Finalul este deschis. O să fie bine? Rămâne de văzut. Drumul este lung, pregătit, al tuturor.

Filmul se încheie cu un insert - "Pentru Dinu". Care poate să fie şi Patriciu.




 Toate articolele despre Capace


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Cinemateca Eforie
Sâmbătă, 16.12.2017 - 15,00
Muzeul Ţăranului Român
Joi, 14.12.2017 - 17,00


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer