Lights Burned Cathedrals (Omagiu)

Azi nu voi scrie despre teatru.
 
Azi voi scrie despre LUMINA noastră.
 
Lumina poate arde o clădire până la temelii. Dar lumina care sparge întunericul spaţiului închis al catedralei, o candelă, o lumânare, ne face văzuţi de Cel de sus.
 
"Lumina" ne poate deschide mintea şi astfel, împreună cu necunoscuţi care ni se alătură, să putem să reconstruim clădirea distrusă de luminile arzând.
 
Ingmar Bergman povesteşte^[i] despre arderea Catedralei din Chartres şi reconstruirea ei de oameni de diferite meserii, autori ce au rămas necunoscuţi; oameni pe care i-a adunat credinţa şi dragostea de semeni şi pentru viitorul celor mulţi ce urmau să vină.
Poate, mai mult ca sigur, unii dintre urmaşi suntem chiar noi. Tu, cel care citeşti, şi cu mine, şi lângă noi miliarde şi miliarde de fiinţe care au purtat şi poartă, fără să ştie o mică, foarte mică parte, din secretele cu care s-au ridicat Catedrale.
 
Forţa Omului a fost şi va fi, pentru totdeauna, lumina sa interioară care s-a aprins odată cu naşterea sa. Lumina, comoară nepreţuită a vieţii, trebuie să o ţinem aprinsă cât trăim, căci numai aşa vom avea limpezime pe drumul nostru.
 
În aceste zile când ne despărţim, cu durerea şi regretul că, fizic, vom fi (în continuare) departe de el, Regele nostru, lumina din sufletele noastre este singura care ne mai poate călăuzi.
 
Întunericul în care am trăit atâţia zeci de ani, care ne-a îngreunat până aproape de pierderea fiinţei noastre, adus de norii negri, duşmănoşi ai comunismului, a părut că poate fi luminat şi în noi şi în afara noastră în puţinele dăţi când l-am avut lângă noi pe Regele nostru, în faţa noastră vorbindu-ne, ascultându-l, sperând că-i vom putea urma paşii.
 
Cred cu totală convingere că revenirea, renaşterea Monarhiei ar fi schimbat toată viaţa noastră a Românilor. Întreaga viaţă, dar şi cultura, teatrul, ar fi arătat complet diferit, mult mai bine. Regele nostru, nu ne-ar fi lăsat să trăim in degringolada aceasta, foarte bine controlată de postcomuniştii de ieri şi de azi.
 
Piesa de teatru Alegerea (The Choice) scrisă în 1960 de către Majestăţile Lor Regina Ana şi Regele Mihai I, aflaţi atunci în exil la Versoix, şi descoperită de curând aici la noi, o alegorie plină de simboluri, jucată în premiera la Ateneul de la Iaşi, este un gest de "împăcare" cu neputinţa noastră de a ne arăta adevăratele sentimente pentru Regele nostru.
 
Noi ştim foarte bine cum a ars Catedrala noastră care, în anii în care i s-a dat foc - şi ştim bine cine a pus focul (sau oare chiar noi i-am dat foc?) -, abia se ridica, avea schelele şi la interior şi la exterior, era un şantier lipsit de apărare, uşor de distrus cu tancurile roşii.
Noi ştim, şi noi la rândul nostru lipsiţi de apărare, cum a ars şi nu a mai rămas aproape nimic din ea.
Soluţia şi secretele reconstruirii, la fel, de ce nu, ca la Catedrala din Chartres, stau în noi, cei mulţi şi necunoscuţi, de diferite meserii, cu vederi diferite, dar cu credinţă în viitorul nostru şi al celor de mâine.
 
"Să păşim în lumină" este o replică din piesa Alegerea şi aceşti paşi făcuţi în lumină sunt poate singura noastră opţiune pentru acest Viitor Altfel.
 
Nu aş vrea să închei fără a aduce, ca un bun exemplu, un pas din reclădirea Catedralei vieţii noastre, deoarece arhitectura, cu secretele ei de dintotdeauna, este cea care lasă semnele gândurilor noastre bune sau rele.
Un Arhitect român, Profesorul Augustin Ioan, îndrăzneşte să ridice, cu puterea Gândului său, o Nouă Catedrală la Curtea de Argeş (Catedrala cu necropolă regală Sf. Filofteia şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, ctitorită de Regele Mihai I, fundată de Principesa Margareta, Custodele Coroanei, cu Principele Radu, în 2009), în vecinătatea vechii Catedrale, arătând că se poate.


O consider un omagiu de înaltă ţinută adus regalităţii noastre, prematur înăbuşită de ura comunistă şi de neputinţa noastră de a arăta lumii ce vrem, cât putem şi către ce mergem.

Arta cred că este prima din suita "materialelor de construcţie" prin care putem da un semn că vrem cu adevărat să reclădim Catedrala vieţii noastre.

Fotografie: Augustin Ioan, galeria sa Facebook

---