Ideea genială din spatele unei idei vizionare - Abstract: The Art of Design

O foaie de hîrtie, albă, care aşteaptă naşterea unei idei. În spatele ideii sînt mii de gînduri, un întreg proces prin care prinde viaţă. În artă, cel mai important lucru este abstractizarea, crede Christoph Niemann. De exemplu o inimă, ca simbol al iubirii. Dacă desenezi un pătrat roşu, străpuns de o linie neagră, nimeni nu va şti despre ce e vorba. În varianta realistă, adică desenul cu organul redat anatomic, este neplăcut pentru cel care îl priveşte, nimeni nu se va gîndi la iubire. Undeva între aceste două reprezentări se află elementul pe care îl cauţi şi care va avea efectul dorit. Christoph Niemann este autorul a zeci de coperte The New Yorker. Să ajungi să lucrezi pentru celebra revistă este cea mai rîvnită provocare pe care şi-o doreşte orice ilustrator, datorită impactului cultural pe care acestea îl reprezintă. Prima i-a apărut în 9 iulie 2001, ziua în care s-a căsătorit. Galbenul şi negrul sînt culorile lui preferate, iar pentru a imagina ce urmează să deseneze foloseşte piese de lego.


Picioarele noastre sînt făcute să umble, să alerge, să urce. Cele ale unui sportiv fac mai mult decît atît. Ca designer de încălţăminte sportivă, Tinker Hatfield consideră că are menirea de a crea picioarelor condiţiile pentru a performa cît mai bine. A fost el însuşi atlet, sărea cu prăjina, dar un accident l-a făcut incapabil să mai practice sport de performanţă. A început să lucreze pentru Nike în anii '80. Tinker Hatfield este o adevărată legendă vie, el a creat toate celebrele modele de încălţăminte pe care le-a purtat Michael Jordan. Totul a plecat de la observaţia că picioarele sportivilor, după 10 ani de baschet, sînt deformate din cauză că pantofii sînt prea strîns legaţi. S-a gîndit cum poate reduce suferinţa sportivilor, cum să îi ajute să aibă performanţe mai bune şi să rezolve aceste probleme. Aşa s-a născut sistemul E.A.R.L. (electro adaptive reactive lacing), mecanism care reglează cît de tare sînt strînse şireturile, dar şi primii Nike Air Max, modele în conceperea cărora Hatfield a fost inspirat de clădirea centrului Pompidou din Paris.


Es Devlin porneşte de la întuneric pentru a găsi lumina. Decorul este la început ca o pînză neagră, apoi intervine ideea care îl transformă în ceva nemaivăzut. Es(meralda) Devlin este scenograf. Şi proiectele ei încep întotdeauna cu o foaie albă de hîrtie, pe o masă albă şi în faţa ei interlocutorul, clientul cu care stă de vorbă. De regulă regizor sau cîntăreţ. A început într-un teatru de mici dimensiuni, unde încăpeau doar 80 de spectactori, apoi a ajuns să imagineze scene pentru opere de Wagner. Unul dintre primele spectacole importante la care a lucrat a fost Betrayal, de Harold Pinter, în care a utilizat proiecţii şi imagini de film, ceea ce era neobişnuit la acea vreme pe o scenă de teatru. Pinter a prezentat-o soţiei lui, spunînd în semn de apreciere: "ea este Es, cea care a scris piesa". În 20 de ani de carieră a avut colaborări remarcabile cu National Theatre din Londra, Royal Opera House, a imaginat ceremonii pentru Jocurile Olimpice, a conceput punerea în scenă a unor show-uri impresionante pentru U2, Beyoncé , Kanye West, Adele, Pet Shop Boys, Take That. Nu credea că va avea vreo legătură cu arta, copil fiind a luat lecţii de muzică la Royal Academy şi a cîntat la vioară. Cînd a făcut prima scenă pentru un concert rock a zis: de ce să nu renunţ la aşezarea clasică a artiştilor, la luminile şi proiecţiile pe care le ştie toată lumea? I-a pus pe fiecare dintre membrii trupei într-o "cutie" şi a deconstruit vizual tot ce ştia publicul pînă atunci: de la vocalist a ales să arate gura, în celelalte cutii vedeai nasul tipului de la tobe, ochiul chitaristului şi urechea celui care cînta la bass. Ceea ce a făcut Es Devlin de atunci încoace, în ultimii 20 de ani, este uimitor. O preocupă "psihologia spaţiului", îi place să folosească oglinzi, a făcut-o la montări cu Hamlet, la U2, la prezentări de modă ale casei de modă Louis Vuitton. Spune că o inspiră o mică biserică din satul Tudeley, din provincia britanică Kent, unde toate ferestrele, 11 la număr, au vitraliile pictate de Chagall. Privite dinăuntru emană glorie, culori şi lumină. De afară sînt negre şi întunecate, aşteaptă să prindă viaţă. Spune că aşa se simte şi ea înaintea unui spectacol.


Un complex rezidenţial de apartamente nu trebuie să arate ca o cutie imensă de tablă şi beton. Poate semăna cu un munte făcut de mîna omului. Cînd proiectezi un imobil nu trebuie să alegi între a avea o clădire de apartamente sau o clădire care să aibă şi parcări. Cînd îţi cumperi o locuinţă nu trebuie să pui în balanţă confortul pe care ţi-l dă o casă cu grădină şi panorama pe care ţi-o oferă un penthouse. Le poţi avea pe amîndouă. În Danemarca, o ţară care este reticentă la proporţiile impresionate, arhitectul Bjarke Ingels are curajul să gîndească "la scară mare". Se consideră un "şaman cu cărămidă şi mortar". Sloganul lui este Yes is more, şi toate construcţiile sale sînt făcute cu grija de a respecta mediul înconjurător. Crede că rolul arhitecturii este să transpună visurile oamenilor în lumea reală. Nimic nu i se pare imposibil, nici măcar ideea unei clădiri pe care există o pîrtie de schi.


O maşină poate avea o faţă fericită sau poate purta o mască, crede Ralph Gilles, designer la compania Fiat Chrysler Automobiles. Concepe întîi botul maşinii, deoarece ochii sînt importanţi pentru el. În meseria lui, totul pleacă de la vorbele multor posesori de autoturisme care se declară îndrăgostiţi de maşina lor. Pentru el, conexiunea cu automobilul este extrem de puternică. În copilăria lui, în Canada anilor '70, era plin de maşini urîte, iar momentul de graţie s-a produs la 9 ani, cînd a văzut un Porsche 911 Turbo şi i s-a părut deosebit de atractiv. A trimis în anul 1987 o scrisoare celor de la Chrysler, le-a arătat desenele lui cu maşini şi a fost primit în firmă. Au fost şi perioade dificile, criza a afectat profund sectorul auto, oamenii au fost concediaţi, dar atunci a învăţat un lucru: că oricît ar fi de greu, nu trebuie să faci compromisuri în privinţa calităţii produsului. Este autorul multor modele de la Chrysler, 300 îi este cel mai drag. Deşi au trecut mulţi ani de cînd l-a creat, îi produce şi acum emoţie. Este pasionat de cursele de maşini şi a făcut mai multe şcoli de pilotaj. Lucrează acum la modele autonome şi, ca romantic ce se defineşte, se teme ca maşina să nu se transforme peste cîţiva ani într-un simplu device care ne duce şi ne aduce de la muncă. Şi-a botezat dosarul în care îşi ţine primele desene cu maşini "folder of innocence".


"Tipografia înseamnă pictură cu cuvinte", crede Paula Scher. În litera E, dacă toate liniile care o alcătuiesc au aceeaşi înălţime şi grosime nu e nimic special. Dacă însă linia de la mijlocul cuvîntului e mai scurtă, deja obţii ceva diferit. Apoi, dacă o muţi mai sus de mijloc, unde e scrisă de obicei, chestia asta te duce cu gîndul înapoi în timp, prin anii '30. Dacă o cobori, vei obţine efectul contrar, îţi va da impresia de modernitate. Dacă fontul e greu, scris cu bold, e mai direct, neintermediat. Literele subţiri îţi dau senzaţia de clasic. Paula Scher creează afişe, postere, logo-uri, identităţi vizuale. Public Theatre din New York sau Citi Bank sînt numai cîteva dintre cele mai cunoscute instituţii cu care a colaborat Spune că cele mai bune idei îi vin în timp ce este în trafic, în taxi. La început, cînd grafica pe computer nu luase avînt, picta fonturile, făcea totul cu mina. Acum, ca să compenseze această lipsă a muncii concrete, fizice, pictează hărţi în care inserează texte. A fost influenţată în special de copertele CD-urilor de muzică şi a lucrat o vreme la CBS Records, perioadă în care a creat copertele unor albume celebre. Grafica poate avea un rol important inclusiv în campanii electorale, o demonstrează Paula Scher.

În ultimii 20 de ani, nu este personalitate mondială căreia să nu îi fi făcut portretul. Îi recunoşti imediat semnătura după lumina din imagine, ochii persoanei fotografiate şi poziţia camerei. Toate fotografiile lui surprind sufletul celui prins în obiectiv. Cînd e în faţă cu modelul, Platon nu se gîndeşte cum poate face o fotografie bună, ci ce poate învăţa de la acea persoană. Pentru el e importantă conexiunea, intimitatea. Grec de origine, l-au inspirat icoanele din bisericile ţării natale. Asta urmăreşte în portretele lui: să îmbine simplitatea icoanelor cu design-ul modern. Are un scanner făcut la NASA, dar lucrează pe film, singura metodă, crede el, de a capta magia. În ciuda talentului său, Platon este dislexic şi e convins că design-ul e salvarea lui, singura metodă de a simplifica o lume prea complicată. Toţi liderii lumii i-au stat în faţa obiectivului, de la Colin Powell, Bill Clinton şi Barack Obama la Gaddafi, care avea o poziţie atît de ameninţătoare că Platon a fost convins că nu pentru el poza de fapt, ci pentru America. Nu l-a intimidat totuşi nici Putin, pe care, pentru a obţine imaginea dorită, l-a întrebat ceva despre Beatles, ştiind că trupa britanică e preferata liderului de la Kremlin. Nu a pozat doar vedete, oameni politici sau artişti, are şi serii sociale, cum este cea dedicată emigranţilor sau femeilor din Congo care sînt victimele abuzurilor sexuale. Portretele lui stau pe coperta unor publicaţii precum Time sau The New Yorker.


Casa în care locuim este ca o ramă în care ne ţinem vieţile. Trebuie nu doar să arate bine, trebuie să ne facă să ne simţim bine. Ilse Crawford este designer de interior şi a introdus conceptul de "case senzuale". Şi-a început activitatea la revista Elle decoration, apoi şi-a făcut propria firmă care colaborează cu branduri cunoscute precum IKEA, dar a decorat şi hoteluri sau aeroporturi. Munca ei începe de la convingerea că ne purtăm diferit în funcţie de spaţiul în care sîntem. Pune accent pe alegerea materialelor, pe durabilitate şi pe amprenta lor senzorială. E importantă senzaţia pe care un spaţiu ne-o induce. De pildă eterna masă lungă, dreptunghiulară, de conferinţe, ne schimbă imediat starea de spirit dacă o transformăm într-o masă ovală, cu colţuri rotunjite şi mult mai îngustă, ca să favorizeze apropierea celor care stau la masă. Ilse Crawford urmăreşte să imprime spaţiului o stare de bine.

Abstract: The Art of Design prezintă opt personalităţi din domenii diferite, într-o manieră simplă şi atractivă. Este o serie de opt episoade a cîte 40-45 de minute produse de canalul de televiziune Netflix şi la fiecare documentar ai deopotrivă impresia de déjà-vu (pentru că unii dintre artiştii prezentaţi au creaţii uşor recognoscibile, chiar dacă iniţial nu ştiai cine este autorul lor), dar şi satisfacţia că descoperi fascinat lucruri noi şi interesante. E ca şi cum ai intra în intimitatea unor creatori pe care i-ai urmărit pînă acum doar de la distanţă, iar serialul ăsta îţi dă ocazia să înţelegi cum au luat naştere ideile inovatoare care i-au făcut celebri.