Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

După 20 de ani - Teatrul Luni de la Green Hours


Răzvan Penescu

noiembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Avertisment: Acesta nu e un articol, e o răscolire prin amintiri. Unele dintre amintiri s-ar putea să fie subiective, lacunare, poate chiar confuze din punct de vedere cronologic. Dar ele dau seamă despre un fenomen. Teatrul Luni de la Green Hours a împlinit 20 de ani.

Green Hours şi al lui Teatru LUNI a fost o sămânţă atunci când în jur era pustiu. În 1997 şi încă mulţi ani după aceea nu existau nici Teatrul Act, nici Godot, nici Teatrul de Artă, unteatru sau Point, nici Teatrul Prometheus (vă mai amintiţi de el?), nici puzderia de locuri mici şi mijlocii în care se adună acum oamenii care încearcă să facă teatru. Existau doar Studioul Casandra (al tinerilor studenţi) şi un număr de teatre de stat, cu uşi mai mult sau mai puţin închise pentru tinerii destabilizatori dintr-o generaţie care avea lucruri de spus sau, mai curând, de strigat. Şi atunci, probabil dintr-o nevoie şi dintr-un preaplin de dorinţă, s-a născut Teatrul LUNI de la Green Hours, numit astfel după ziua liberă a teatrelor de stat, singura zi în care teatrul independent îşi putea face puţin loc. Adevărul e că nu vom şti de ce s-au coagulat nişte energii acolo şi nu în altă parte, de ce atunci şi nu un an mai devreme sau un an mai târziu, dar probabil că totul a avut de-a face cu un om, Voicu Rădescu, care a transformat un loc banal într-unul special şi, menţinând cu încăpăţânare uşile deschise în ciuda tuturor dificultăţilor, într-un brand cu pedigree şi istorie, respectat şi iubit deopotrivă.

În vremea aceea coboram la Green aşa cum coborau creştinii la bisericile din catacombe, pe o scăriţă mică şi nu foarte luminată, iar jos, în sala-cafenea, stăteam la mese micuţe şi tăiam fumul de ţigară cu cuţitul pentru a avea partea noastră de aer respirabil. Şi vedeam teatru. Teatru altfel decât în oricare din teatrele mari ale momentului. Eram pe muchia anilor 2000, atunci când teatrul de stat începuse să se osifice treptat, în care valul de inventivitate de după 1989 care împinsese teatrul românesc înspre multe capodopere începuse să se deşire, în care spectacolele mari începuseră să devină din ce în ce mai rare. Erau ani în care spectacolele româneşti circulau puţin în ţară iar teatrele din străinătate veneau rar. Erau ani în care nu exista YouTube şi ceea ce era pierdut în FNT era în mare parte pierdut pe veci. Erau ani în care textele noi nu erau la îndemână (Amazon se înfiinţase de 3 ani şi oricum nu a livrat în România decât mult mai târziu) şi în care aproape nici un teatru din sistemul de stat nu era tentat să le accepte, să încerce să le propună spectatorilor. Erau ani în care informaţia circula greu şi probabil că o mulţime de creatori interesanţi nu ar fi ajuns niciodată în lumina reflectoarelor dacă  nu ar fi avut ca loc de decolare Teatrul LUNI de la Green.

Nu ştiu cum ne strângeam pe vremea aceea la Green. Nu exista Facebook, nu existau siteuri care să publice programul teatrelor (totuşi LiterNet a apărut în septembrie 1998, într-o formă foarte primitivă, ca fişier Excel cu recomandări ale evenimentelor culturale din Bucureşti, şi a pus încă de la început umărul pentru ducerea vorbei despre spectacolele de la Green de-a lungul şi de-a latul unei bucăţi de Bucureşti - în primul fişier cu recomandări, din nouă spectacole recomandate, o treime erau de la Green). Dar cumva ajungeam şi descopeream şi povesteam mai departe. Iar creatorii care făceau spectacole la Teatrul LUNI, experimentau, descopereau şi creşteau împreună cu publicul.

Oare Lia Bugnar ar fi ajuns un dramaturg de succes fără încrederea şi vizibilitate pe care i-a dat-o Green-ul cu Aici nu se simte şi apoi Oase pentru Otto (în cea de-a doua jucând şi căţelul-actor Otto, şi el un motor important al fenomenului Green Hours)? Oare Gianina Cărbunariu ar fi avut unde să îşi arate pârjolitorul Stop the Tempo dacă nu era Green? Oare Ada Milea şi Radu Afrim ajungeau la Bucureşti fără ajutorul Green-ului care le-a dat scena pentru no mom's land în 2001 şi pentru nenumărate spectacole apoi (Kinky ZoOne şi America-ştie-tot pentru Afrim, Apolodor şi Don Quijote pentru Ada Milea)? Oare Florin Piersic Jr. devenea un mare actor (deşi e încă prea puţin prezent pe scene sau ecrane) fără Sex, Drugs, Rock And Roll-ul de la Green? Oare Ana Mărgineanu (regie pentru Deşeuri după Matei Vişniec şi apoi The Sunshine Play şi Bucharest Calling pe textele lui Peca Ştefan) sau Peca Ştefan (un dramaturg care s-a simţit la Green ca acasă timp de cel puţin 10 ani, înainte de a fi montat în multe teatre de stat, cel mai recent cu Anul dispărut. 1989 şi Anul dispărut. 1996 şi Anul dispărut. 200/7 la Teatrul Mic - 1989 şi 2007 - şi Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ - 1996) sau Cinty Ionescu (design video la Ziua futută a lui Nils, scris şi montat de Peca Ştefan) sau Marius Manole (actor în Bitter Sauce şi Stă să plouă) sau Carmen Vidu (regie la Bitter Sauce şi I Hate Helen) sau Alina Herescu (scenografie la America-ştie-tot, regia Radu Afrim şi Disco Pigs, regia Peter Kerek) sau Laurenţiu Bănescu (actor în New York [Fuckin' City] şi Bucharest Calling şi Showdown, toate de Peca Ştefan) sau Andreea Bibiri, Şerban Pavlu sau Gigi Ifrim (ultimii trei actori în Zi că-i bine!, montat de Florin Piersic Jr şi Preludiu prelungit, montat de Alexandru Berceanu) sau Maria Obretin (actriţă Stop the Tempo, de Gianina Cărbunariu) sau Lari Georgescu (actor în L-V: 8-16, după Rodrigo Garcia, montat de Ioana Păun) sau Daniel Popa (actor în Aici nu se simte şi Colibri şi asistent de regie la New York [Fuckin' City]) sau Radu Iacoban şi Tudor Aaron Istodor şi Cătălin Babliuc şi Ilinca Manolache (ultimii patru reuniţi în Nils' Fucked Up Day, scris şi montat de Peca Ştefan, iar primii doi regăsiţi în (Cu)cuie-n frunte, probabil primul text regizat de Radu Iacoban) ajungeau la performanţele de mai târziu fără spectacolele curajoase, nonşalante, neconformiste, înghesuite pe scena mică dar liberă din hruba de la Green? Oare Emanuel Pârvu făcea pasul spre regie (ulterior de film, cu Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor) dacă nu avea ocazia să scrie şi să monteze Sectorul S la Green? Oare Vlaicu Golcea era unui dintre cei mai importanţi compozitori de muzică pentru teatru şi unul dintre cei mai interesanţi descoperitori de sunete sau Maria Răducanu era o voce importantă a jazz-ului românesc fără nenumăratele concerte pe care le-au avut la Green? Oare Dorina Chiriac (Aici nu se simte şi Fir'mituri, de Lia Bugnar şi Totul despre Al, montat de Florin Piersic Jr. şi Apolodor şi Don Quijote-le Adei Milea) sau Constantin Ţîcă Cojocaru (Kinky ZoOne de Afrim sau Faceţi loc, scris de Mihaela Michailov şi regizat de David Schwartz) sau Vlad Ivanov (Fir'mituri, de Lia Bugnar) îşi reinventau cariera fără provocările pe care le-au avut la Green? Şi mai pot scrie încă multe nume, sunt nenumăraţi cei care merită amintiţi, în toate zonele culturale. M-aş hazarda chiar să afirm că sunt foarte puţini oameni de teatru (şi jazz) importanţi din Bucureşti care să aibă între 30 şi 45 de ani şi să nu fi făcut ceva, măcar o dată, pe scena din Green. Aproape sigur unii şi-ar fi valorificat talentul şi ar fi reuşit şi fără Green, pentru că în orice lume, oricum ar fi ea, există valori care răzbat în ciuda oricăror piedici. Aproape sigur Green-ul nu ar fi fost Green fără oricare dintre ei. Dar nu vom şti niciodată câţi s-ar fi pierdut pe drum şi cum ar fi arătat lumea teatrală fără Green şi fără Teatrul LUNI (să vă uitaţi de Crăciun la It's a Wonderful Life şi să vă amintiţi de vorba asta).

Green Hours a fost un loc în care nişte oameni s-au adunat şi au crescut ca generaţie. Foarte diferiţi între ei, dar completându-se şi sprijinindu-se indirect în bătaia lor la uşile unui teatru care nu se grăbea să îi primească. A fost locul din care au plecat împreună (iar o parte din ei sunt încă împreună, la zeci de ani de la momentul în care acest loc i-a reunit pe durata unui proiect sau mai multor proiecte). Aşa cum a fost Polirom pentru scriitorii români la un anumit moment dat, aşa cum a fost Cărtureşti-ul într-o lume în care librăriile se închideau, aşa cum au fost Dilema sau Observator Cultural sau DOR în presa culturală sau TIFF în lumea filmului, aşa cum au fost multe alte locuri mici (la început) şi coagulante.

Doar că Voicu Rădescu nu a avut niciodată stofa de afacerist a celor care au ridicat din nimic toate celelalte iniţiative culturale private şi le-au transformat (şi) în afaceri de succes. Voicu a fost şi a rămas un om boem, fără avere, fără nimic epatant, modest în felul în care se arăta pe sine, fără o altă strategie pe termen lung decât dragostea pentru artişti şi spectatori, fără siguranţa zilei de mâine, dar şi, pentru că nu i-a păsat niciodată suficient de sine, fără grija zilei de mâine. A dat mereu tuturor când a avut ceva de dat, a mers o zi şi la închisoare când încrederea sa în nişte oameni a fost drastic înşelată. Voicu a crezut în oameni în felul său frumos-naiv, i-a lăsat să îşi facă de cap în spaţiul pe care îl avea el în grijă, fără a respinge pe nimeni, fără a obliga pe cineva să facă ceva ce nu îşi dorea, a ţinut uşa deschisă şi a dat dragoste şi atenţie oricui a intrat pe ea. La Green a fost cu adevărat teatru independent, dar şi un laborator de teatru, la Green creşteai aşa cum cresc buruienile, liber, luptându-te pentru raza ta de lumină, în mijlocul unei păduri luxuriante care te păzea de multe pericole şi garanta atenţia unor spectatori rodaţi. Nu era niciodată prea mult de împărţit în ceea ce priveşte partea materială, dar erau multe alte lucruri de dospit, crescut şi pus la păstrare.

În ultimii ani, la Green, unde gazdă e acelaşi Voicu Rădescu, sprijinit de Rozana Mihalache, e reşedinţa celor de la Frilensăr (Mălăieş în călcăieş, Mioritza şi Înaintea erei noastre), alături de Paul Cimpoieru (Homo Americanus) şi mulţi alţii, nume care sunt la fel de puţin cunoscute astăzi cum erau cele de mai sus la primele lor apariţii la Green. Adevărul e că nu vom afla dacă Green-ul de acum e la fel de important ca Green-ul de atunci decât peste 10 sau 15 ani. Şi nici măcar atunci nu vom şti nimic despre impactul Green-ului în vieţile spectatorilor care au crescut cu spectacolele, cu concertele, cu întâlnirile pe care le-a propus sau mijlocit. Pentru toate acestea, noi, cei care putem deja să ne evaluăm o parte importantă din viaţă, putem să dăm astăzi un mesaj Green-ului şi Teatrului LUNI. Eu le spun: Mulţumesc şi pe curînd!




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Răzvan Penescu


Alte articole

 Teatrul LUNI de la Green Hours împlineşte 20 de ani, Comunicat de presă
 Spectacole-eveniment la sărbătoarea de 20 de ani a Teatrului LUNI de la Green Hours, Comunicat de presă
 Narcis şi apelor tulburi ale firii - Richard III, Roxana Pavnotescu
 Dansul şi teatrul de expresie - The Rite of Spring & Café Müller, Roxana Pavnotescu
 INEGAL: Istorii personale la Macaz, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer