decembrie 2017
Casablanca
Un bărbat care îi spune că nu trebuie să-i zică nimic, o crede oricum. Un altul care îi spune că indiferent ce i-ar zice, nu o crede. O femeie care îi iubeşte pe amîndoi şi trebuie să-l aleagă doar pe unul dintre ei. Dintre toate idilele din toate filmele din lume, povestea de dragoste din Casablanca este cea care n-are vîrstă. Şi totuşi, în noiembrie 2017 a împlinit 75 de ani!

În anii '80 mai multe case de producţie şi studiouri de film au primit scenariul original al unei piese care nu a fost niciodată pusă în scenă, Everybody comes to Rick's, dar care a stat la baza filmului. Nu doar că nu şi-au prea dat seama despre ce era vorba, l-au refuzat toţi, cu diferite pretexte. Părerea unanimă a fost că era prea slab ca să merite să se tranforme în film. Acţiunea era prea ancorată într-un context istoric, avea prea mult dialog şi nu suficient sex. Bref, destinele a trei oameni neînsemnaţi pe care nimeni nu dă o ceapă degerată, vorba lui Rick.

Filme despre al doilea război mondial s-au mai făcut şi înainte şi după Casablanca, triunghiuri amoroase am văzut pe marele ecran cu toptanul, conflict între datorie şi sentimente de asemenea. Şi atunci de unde aura de legendă construită în jurul acestui film, despre care nici măcar nu este toată lumea de acord că ar corespunde standardelor estetice pentru a fi catalogat drept capodoperă? De ce rezistă probei timpului?

În primul rînd, cred că datorită poveştii. Avem nevoie de poveşti în vieţile noastre, iar Casablanca (lansat în 1942 şi regizat de Michael Curtiz) e genul de film care ne emoţionează. Vrem nu vrem, ne regăsim în una sau alta din ipostazele pe care le joacă personajele: iubire, jurăminte, devotament, abandon, trădare, gelozie, regăsire, renunţare. Identificăm în scenariu tipologia clasică a femeii îndrăgostite / capabile de trădare, a bărbatului îndrăgostit / trădat / capabil de sacrificiu şi a soţului îndrăgostit / capabil de iertare. Rînd pe rînd le ţinem tuturor partea; Ilsa, Rick şi Victor nu sînt răi sau buni de la un capăt la altul, au doze variabile de ambiguitate, sînt ca noi. Povestea lor de dragoste nu este una previzibilă şi nici nu ne imprimă pe chip zîmbete largi de fericire. Ba din contră, ni se umezesc şi nouă destul de des ochii, la fel ca cei ai eroilor de pe ecran. Ne întristează. Cu toate acestea, s-a spus că este unul dintre cele mai romantice filme făcute vreodată. Cine încearcă să contrazică această afirmaţie invocă finalul peliculei, cel mai celebru din istoria cinematografiei. Ce fel iubire e aia în care amantul îşi lasă iubita să plece cu soţul, deşi îşi dorea să rămînă cu ea? Dacă ar fi fost să se plieze pe standardele de la Hollywood, ar fi trebuit să fie o poveste de dragoste cu happy-end, dar... ce bine că nu este! La 75 de ani distanţă de la premieră, spectatorul contemporan poate aprecia şi mai mult curajul unui regizor care a pus în ultimele cadre din Casablanca nişte focuri de armă şi multă ceaţă, în loc de inimioarele roz-tembele omniprezente în filmele romantice actuale.

Apoi, datorită actorilor. Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart sînt pur şi simplu irezistibili. Nu vom şti niciodată dacă între ei a fost sau nu mai mult decît vedem în film, - aşa cum se zvonea în epocă (soţia lui Bogart chiar a făcut nişte scene de gelozie în timpul filmărilor), - dar ştim cu siguranţă că este singura dată cînd au jucat împreună şi, pe ecran, chimia dintre ei este evidentă.

Un alt argument ce i-a dat filmului şansa de a fi intrat pe vecie în posteritate este muzica din Casablanca. La o licitaţie din 2012, pianul la care Sam (Dooley Wilson) a cîntat nemuritorul cîntec As time goes by s-a vîndut cu 600.000 de dolari. Institutul american de film a clasat melodia pe locul doi în topul celor mai bune piese de pe o coloană sonoră (pe locul întîi se află Over the rainbow, din Vrăjitorul din Oz). Este o melodie care îţi intră în cap şi pe care o fredonezi de la primele acorduri. A cîntat-o şi Frank Sinatra, i-a inspirat şi pe alţii. Cea mai cunoscută este piesa din 1982, compusă de Bertie Higgins, care a avut şi un remake la sfîrşitului anilor '90, cu Jessica Jay (sigur vă amintiţi de ea, se difuza cam la toate radiourile). De remarcat totuşi, o modificare în preluările ulterioare: versul cîntat în versiunea originală din Casablanca,"a kiss is just a kiss", devine "a kiss is still a kiss".


Dar cele mai multe preferinţe se îndreaptă către varianta originală a piesei care a dat naştere replicii Play it, Sam!, pe care o spun şi Ilsa Lund şi Richard Blaine, el cu unele ajustări (If she can stand it, I can! Play it!). Sînt cuvinte care au intrat deja în istorie alături de alte cinci replici rostite în Casablanca. Nici un alt film nu a reuşit această performanţă, să aibă şase replici înscrise de acelaşi Institut American de Film în topul celor mai reuşite 100 de replici din toate timpurile: Here's looking at you, kid; Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship; Of all the gin joints, in all the towns, in all the world, she walks into mine; Round up the usual suspects şi - preferata mea - We'll always have Paris.

Vom avea mereu Parisul, dar şi nostalgia de a revedea fermecaţi Casablanca, iar şi iar, pînă la capăt. Deşi se termină întotdeauna la fel, iar noi ştim fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare vers din As time goes by.


Regia: Michael Curtiz Cu: Ingrid Bergman, Humprey Bogart, Paul Henreid, Claude Rains. Conrad Veidt

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus