Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Meet Me in St. Louis

Cineclub Film Menu - Meet Me in St. Louis, Judy Garland în Tehnicolor


Bogdan Balla, Andreea Chiper

Film Menu, decembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Meet Me in St. Louis (comedie, r. Vincente Minnelli, 1944, 113 min) rulează marţi, 19 decembrie 2017, de la ora 19:00, în Sala Cinema a UNATC (str. Matei Voievod, nr 75-77, corpul C), în cadrul Cineclubului Film Menu. Intrarea este liberă! Filmul va fi subtitrat în limba română. Event Facebook: facebook.com/events/1977296532539934/

Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Laurenţiu Paraschiv şi Teodor Zaharia - studenţi la Secţia de Comunicare Audio-Vizuală, în cadrul UNATC.

Afişul Cineclubului este realizat de Anna Grozavu.


În 1944, Vincente Minnelli era la primul lungmetraj color şi al patrulea din carieră, Meet Me in St. Louis devenind un model în folosirea iscusită a Tehnicolorului. Adaptat de Irving Brecher şi Fred Finklehoffe după o serie de povestiri ale lui Sally Benson (ulterior concretizate în romanul eponim), filmul e un joie de vivre eclatant care îngemănează anxietatea unei viitoare despărţiri de casă cu permanenta voioşie optimistă sădită în personaje. O familie middle-class de la începutul anilor 1900 se fâţâie în propriul cotidian de basm, sub acoperişul unor arhitecturi în stilul american-burghez al epocii, făcând slalom prin anotimpuri şi conflicte comice.

Intrigile din acest culcuş familial nu sunt nici pe departe de dimensiuni catastrofale, însă plasarea în proximitatea intimă a personajelor (o reuşită de necontestat a lui Minnelli) leagă privitorul de ecran şi-l obligă să empatizeze intens. Aşa se fac resimţite toate micile incomodităţi zilnice, inclusiv frustrarea de a părăsi păpuşile îngropate în grădină sau durerea cauzată de abandonul unui amor de două zile. Intimitatea creează şi maniera izbutită de a face uz de platourile hollywoodiene: camere ticsite cu mobilă masivă şi bibelouri, ustensile de aramă în bucătărie, gazon verde-crud şi copăcei cocheţi. Costumele impecabile sunt şi ele instrumente narative: adesea, fiicele familiei Smith se remarcă prin infuzii pregnante de culoare (vezi rochia roşu-aprins cu care personajul lui Judy Garland animă scena balului, printre stofele pastelate ale celorlalte dansatoare). Toate artificiile scenografice clădesc un peisaj doldora de detalii picturale, cumva într-o estetică a "căsuţelor de păpuşi‟, iar astfel comedia pare că se desfăşoară într-un interior unic, cu personajele parcă închise într-un acvariu de cristal, right here in St. Louis. De aici imposibilitatea plecării: New York-ul echivalează cu spargerea parametrilor de existenţă, cu deplasarea firescului într-un nou început de care nimeni nu are nevoie. Mini-realitatea oraşului natal nu poate dispărea pentru că e singura posibilă.

În ciuda şarmului şi a candorii tabloului de familie, surprins într-o frescă de evenimente care fie încântă, fie întristează, Minnelli inserează pe alocuri elemente care influenţează negativ patosul şi duc atmosfera într-o direcţie uşor sumbră, în momente pline de intensitate. În secvenţele sărbătorii de Halloween, printr-un puseu de curaj, Tootie (Margaret O'Brien) îşi "omoară" după obicei vecinul, în virtutea unei antipatii imaginare. Fapta ei e glorificată în grupul de copii, care la rândul lor caută să-şi "omoare" vecinii, într-un concurs mai mult morbid decât pueril, unde o anumită formă de consideraţie se câştigă prin cât mai multe "crime" simbolice. Alături de obsesia pentru păpuşile moarte, îngropate în curte (şi dezgropate când anunţul despre plecare devine tot mai faptic), semnificativă e secvenţa în care, surprinzător de agresivă, Tootie decapitează oamenii de zăpadă din curte, jertfă necesară pentru a-i conserva mereu ca aparţinând familiei şi St. Louis-ului.

Filmul are, în spiritul tradiţional, o aură patriarhală în care tatăl (Leon Ames) devine dirijor în destinul familiei, deciziile lui forţând drama fiicelor prin nevoia de a părăsi oraşul natal pentru giganticul New York (cu perspectiva unui post mai bine plătit). Atât în momentul naşterii acestei idei, cât şi la final, el dictează involuntar tot discursul afectiv al personajelor. Conduita protagonistelor (pentru că elementul feminin predomină) se află la rândul ei sub o presiune socială, prin încercarea de a-şi clădi un soi de stabilitate matrimonială, tradusă în tatonări şi apropieri de bărbaţii aşa-zişi potriviţi. Personajul mamei (Mary Astor) e o mostră de forţă, întotdeauna fidelă şi devotată soţului, însă având siguranţa unei feminităţi de fier care depăşeşte şovăielile bărbatului.

Deşi Minnelli se cuibăreşte adesea în zona de confort a happy ending -ului, Meet Me în St. Louis e suficient de închegat încât toate potrivirile să nu fie exagerat de idealiste. Aici îi reuşeşte cel mai bine racordul diegezei la împrejurările istorice: era vremea popularizării celebrelor World's Fair, expoziţii mondiale unde se perindă noile invenţii tehnologice, iar 1904 e chiar anul în care s-a instituit în St. Louis un astfel de showroom pestriţ (cum amintesc şi personajele). Lumea era în plină euforie şi totul se devoala ca o imensă paradă multicoloră în cinstea progresului, contrastând puternic cu starea tensionată din 1944, când America deja intrase în război. De aceea filmul e infuzat în permanenţă cu atmosfera unui vis foarte cald, care cumva compensează realitatea amară (nuanţele puternice ale Tehnicolorului contribuie şi ele la utopia vizuală) şi face spectatorul să plonjeze cu uşurinţă în poveste. Chiar dacă nu complet verosimili, protagoniştii realizează un balet de mişcări umane cât se poate de fluid, introdus încă de la început: scenele deschizătoare sunt un continuum muzical în care aceeaşi melodie titulară e fredonată pe rând de mai mulţi membri ai familiei. Din când în când, protagonista lui Judy Garland cântă ceva ce rimează cu situaţia (The Trolley Song sau Have Yourself a Merry Little Christmas au devenit paradigme ale genului) sau pur şi simplu se găseşte o ocazie de spectacol improvizat în sufragerie. Relaxarea asta a mizanscenei se dovedeşte atât de eficientă, încât dimensiunea de musical e departe de a fi ostentativă sau kitschoasă. Muzică este şi în scena stingerii candelabrelor: un pretext seducător-ingenuu de apropiere, avându-şi în sine delicateţea vizuală.

Minnelli dezvăluie în Meet Me in St. Louis o mână de maestru, îmbinând o lume candidă cu obstinaţia păstrării unui stil de viaţă fermecător-idilic. Filmând în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, căldura atmosferei - precum şi finalul, cu siguranţa sa asumată - stau ca pilon al ideii că niciun conflict nu va aduce declinul familiei americane.





 Toate articolele despre Meet Me in St. Louis


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Bogdan Balla
 Alte articole de Andreea Chiper


Alte articole

 Un Crăciun în familie - Meet Me in St Louis, Florin Neagu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer