Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de etichetă - lansare Rosé


Ioana Bâldea Constantinescu, pe marginea unei cărţi de Marius Constantinescu

decembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
E unul din cele mai frumoase şi mai stabile lucruri dintotdeauna. Când Răzvan Penescu se uită în direcţia mea peste o sală plină ochi, ştiu că am de scris pentru mâine. Pentru azi. Pentru peste câteva ore. Întotdeauna în secret. Pentru că trei prieteni au avut odată un ritual. Doi dintre ei meşteresc în tăcere (şoricăresc, spunem noi) o cronică surpriză despre lansarea de carte a celui de-al treilea. Mă rog, cât de surpriză e ea, rămâne de văzut... Au trecut, de când a început povestea asta, vreo patru cărţi şi... suficient de mulţi ani. S-au întâmplat multe şi s-au dezîntâmplat şi mai multe. Dar tradiţia a rămas. Aşa că atunci când Răzvan se uită la mine peste toată lumea de la Humanitas Cişmigiu, mi se şterg ridurile din colţul ochiului, se opreşte, pentru a mia parte dintr-o secundă, zgomotul (deloc fin, de această dată) pe care-l face Maria mică ridicată în aer de Marius (alt Marius, Marius al nostru, al lui Răzvan, al lui Marius, al meu şi mai ales al Mariei, M.) şi replonjez în starea aceea de trepidaţie entuziastă, proaspătă, frumoasă, din fericire încă intactă. Am de scris. Despre Marius. Al meu. m. Şi o să fie greu.

Pentru că e subiectiv, pentru că am mai făcut asta şi nu mai am avantajul originalităţii, pentru că... Până la urmă, ce mai contează? Da, în familie nu poţi scrie cronici, nu poţi face interviuri cu celălalt, dar poţi păstra, ca într-un album, amintiri preţioase, te poţi da jos de pe piedestalul obiectivităţii şi te poţi transforma în autorul imperfect şi bâlbâit de emoţie al unui metatext.

Cum, ca de obicei, am prins lansarea în sine cu coada ochiului şi fărâme de timpan neafectate de copii, am să bag în scenă unicul meu atu (la capitolul Mary Poppins stau foarte prost).

Eu am citit Rosé mai mult pe furiş, am o relaţie proastă cu vinul, în general şi mă pricep prea puţin la muzică. Ce pot spune, însă, e că, pentru mine, cel puţin, Rosé nu e nici despre vin, nici despre răsfăţ, nici despre cât de roz e viaţa. Da, e un pariu. Pe eclectism. Pe coada de păun. Pe mixaje curajoase. Oare pot locui, între aceleaşi pagini, Hieronymus Bosch şi Tom Ford, îngheţata mâncată pe stradă, la Roma şi Simfonia a VI-a, de Ceaikovski? Se pot întâlni, oare, efluvii de ambră cu efluvii de ceai, de suflet împărţit în poveşti cu şi despre o mână de prieteni? Se poate locui în tensiunea dintre formă şi fond, în nuanţă, în specularea ei subtilă? Se pare că da. Aşa cum se pare că, dincolo de glazura unui imprimeu decupat din luxurianţa Isfahanului sau de coaja lucioasă a unui măr Granny Smith, se poate scrie lejer, relaxat şi, da, spumos, despre deziluzie, despre sinele în eternă recalibrare, despre artă, despre clişeu, despre etichetele sociale care se lipesc direct de carnea celui vizat, despre răutate ca sport citadin, despre inechitate, despre deveniri profesionale şlefuite, de multe ori, în destrămări personale, despre curaj, despre apropiere umană, despre nevoia de ritual împărţit într-o lume din ce în ce mai seismică, despre emoţia descoperirii unui alt spaţiu, interior şi exterior, despre "acasă", un cuvânt care se încăpăţânează să rămână simplu într-o geografie din ce în e mai complicată.

Mă uit peste sala asta plină cu oameni, cărţi, sticle de rosé, dulciuri ca de revistă (da, Marius nu crede în lansările scrobite, ci în evenimente gândite în jurul unei cărţi; intersecţia publicitarului cu omul de televiziune trebuie să fi dat asta) şi îmi amintesc lucruri foarte simple: doi copii (cam asta eram...) imaginându-şi, în Portugalia, interviuri cu Radu Paraschivescu sau citând-o pe Andreea Esca ("a zis Esca la ştiri că..."). Şi unul, şi celălalt, vorbesc acum despre cartea lui Marius sub un potop de blitzuri. Ce păcat că până la mine nu ajunge mare lucru... Ajunge marea din Portugalia şi, dacă mă străduiesc, o aud şi pe cea Normandia şi mă bălăcesc puţin, mental, în paginile cu cea malteză, dar... "A pus şi textul despre mine în carte!". E Marius, celălalt Marius, cel care face acrobaţii cu Maria prin aer. E un monstru şi fugăreşte copiii într-un turn secret, adică în depozitul librăriei.

Da, a pus multe texte în carte. Organizate ca într-o sticlă de vin. Despre vin, cum cred că am mai spus, eu nu ştiu mare lucru, dar ştiu că Rosé e paşaportul meu spre Rue Frochot, de la Paris, cu o Régine Crespin cântând (Berlioz? poate că Berlioz...) ca nimeni alta, spre emoţiile (câteodată împărţite) ale unui interviu (nu ne cunoşteam în `99, când l-a făcut pe cel cu Pavarotti, dar în 2016, când s-a conversat profesional cu Eric-Emmanuel Schmitt, deja scrisesem câteva texte cum e acesta:-)), spre New York, spre anii '90 trăiţi cu elemente de un spectaculos aproape neverosimil (eu am fost o adolescentă plictisită şi plictisitoare, căreia nu i se întâmpla niciodată nimic notabil), spre Velata lui Rafael, despre care cineva (cin' să fie? cin' să fie?) îmi povestea, într-o vreme, atât de mult încât mă temeam să nu fiu dezamăgită când o să ne întâlnim în realitate...

Textul meu favorit se numeşte Pană. E un soi de madlenă. Despre un vânturel văzut prin ochii unui copil. Marius cel mic sau Maria care se face, de la o zi la alta, mai mare, depinde cum vreţi să o luaţi. Cel care m-a zgâlţâit cel mai tare e Lăsaţi-ne în pace! Ce nu e clar?. Locuieşte în el o mamă lapidată public pentru un tantrum al copilului în metrou. Se ştie că toţi copiii prost crescuţi au mame rele. Şi cum toţi copiii sunt prost crescuţi din când în când, mai o dată la trei zile... Am râs cel mai mult la Eu, de împrumut. Deşi nu era chiar râsul meu. Am...

"Mami?"
"Da, iubita."
"Vreau şi eu să-i dau ceva lui tati, să-i poarte noroc."
"Păi n-avem nimic la noi..."
"Mami?"
"Da."
"Ea e Andreea de la Ştirile României?"
"Da, scumpa..."
"Şi uite-o pe mama lui Sashi care a scris despre Pădurea Muzicală! Şi pe domnul cu mustaţă îl cunosc!"
"Da, tot de aici, de la librărie..."
"Mami?"
"Da, Maria."
"Vreau să-i dau ceva lui tati, să-i poarte noroc. Nu ai tu un animăluţ Schleich? Sau un dragon mic de jucărie?"

Am avut o etichetă. O inimă de hârtie. Roz pe-o parte. A trecut de controlul calităţii. I-a dat-o repede, înainte să vorbească Andreea de la Ştirile României.

"Mami?"
"Da."
"Crezi că tati mai are inima de la noi?"

Eu cred că da. Cred că o are în buzunar.

Citiţi un fragment din Rosé aici.





0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ioana Bâldea Constantinescu
 Alte articole de Marius Constantinescu


Alte articole

 Vizibilele care sunt scăldate de nevăzute au splendoare, Judy Florescu
 Cosmos de Carl Sagan, evenimentul editorial al anului 2014, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer