Astăzi, mina se află în conservare (ceea ce înseamnă, conform imaginilor din filmul lui Thierry Michel şi Pascal Colson, un subteran conservat pentru vizitare şi un suprateran mai degrabă abandonat) şi foştii mineri au ajuns la vârsta pensionării. De întors în Turcia nu s-au întors, aşa că nepoţii lor merg la şcoala locală, învăţând, în franceză, cot la cot cu copiii care nu provin din familii venite de la mii de kilometri distanţă.
La ora de religie, copiii învaţă despre Islam. În afara programului şcolar, unii dintre ei se duc la orele de Coran. Parte dintre mamele lor poartă broboade negre, ce le acoperă chipul. Mai toţi părinţii trăiesc exclusiv în comunitatea locală pe care şi-au construit-o în deceniile din urmă. De muncit, muncesc lângă ceilalţi cetăţeni ai Belgiei. De trăit, trăiesc într-o micro-Turcie plasată în inima Valoniei.
Dar filmul e doar tangenţial despre ei. Filmul este despre o clasă cu 8 copii şi despre învăţătoarea lor. Despre cevasăzică sistemul şcolar din Belgia la 11-12 ani (da, se dau note, multe şi complexe, mai mult, se dă evaluare naţională la finele clasei a 6-a, nepromovarea ei atrăgând repetenţia). Despre cevasăzică expunerea sau nu a pre-adolescenţilor la lumea înconjurătoare (atentatele de la aeroportul din Bruxelles din martie 2016 sunt privite la tv, în clasă, şi apoi comentate, inclusiv porţiunea despre religia atentatorilor; un caz de suicid în rândul unei adolescente de 14 ani, supusă răutăţilor colegilor, e dezbătută pe larg). Despre cevasăzică charisma şi pasiunea unei învăţătoare supradotate (în sensul de extrem de potrivită meseriei pe care şi-a ales-o), stăpânind la perfecţiune dozajul între apropierea tandră şi rigurozitatea fermă în relaţia cu elevii.
Filmul este, mai ales, despre câteva fete şi câţiva băieţi pentru care şcoala şi învăţătoarea sunt fereastra spre lumea de dincolo de micul ghetou în care părinţii şi bunicii lor au ales să trăiască. A învăţa devine pentru ei sinonim cu şansa de a-şi trăi viaţa după propriile alegeri, nu după cele ale unei comunităţi care alege să încuie uşile şi să zidească ferestrele.
Şi aici nu e vorba neapărat despre enclavele musulmane din Europa de Vest (deşi e vorba şi despre ele), ci e vorba despre toate acele lumi, de găsit în Teleorman, Harghita şi aiurea, care îşi schilodesc, involuntar sau nu, copiii, transformându-i în captivii unui destin cu final cunoscut.
Excelent ritmat, o idee poate prea hollywoodian, Children of chance / Copiii destinului e unul dintre acele filme solare în care binele se hotărăşte să privească în ochi fiecare întruchipare a răului şi să o depăşească zâmbind.
Descarcă broşura One World Romania, 2018 aici..