martie 2018
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Poate că pe regizorul Martin McDonagh îl ştiţi deja de la filmele anterioare, In Bruges (2008) sau Seven Psychopaths (2012). Dacă da, i-aţi testat deja simţul umorului, negru sau absurd, ce străbate poveştile şi acţiunile filmelor sale în cele mai neaşteptate, mai violente momente. Dacă nu le-aţi văzut încă, vă va atrage cu povestea de faţă să le căutaţi. Titlul este complicat, dar explicat pe îndelete pe întreg parcurs al filmului proaspăt oscarizat. Şi, da, este vorba de trei panouri pe un drum, undeva în sudul SUA.


În mica localitate din valea verde, acolo unde frunzele îşi foşnesc calm viaţa mai departe şi oamenii îşi cară traiul mic şi prejudecăţile, are loc o dramă. O adolescentă este violată şi ucisă. Aşa ar începe orice film sau serial de acţiune poliţistă. Cu un caz şi pornirea spre rezolvarea lui.

La McDonagh se începe cu o pauză, o elipsă de şapte luni în care poliţia nu a făcut nimic evident spre prinderea făptaşului.

Mama aceasta a oscarizatei Frances McDormand trebuie să suporte singură povara. Este povestea ei, decupajul ei din viaţa orăşelului liniştit.Toată lumea din jur "îi înţelege durerea", genul acela convenţional milos şi din vârful buzelor, când arsura nu devine ceva personal. Ea este cea care şi-a văzut casa şi viaţa golite, ea trebuie să se ocupe acum singură de fiul adolescent şi timid, de micul magazin de suveniruri. Este aşadar povestea din perspectiva ei. Este drama acestei mame încruntate care trebuie să-şi găsească pacea, să-şi domolească în ea revolta, să caute dacă poate şi vrea iertarea. Durerea ei mută îşi găseşte declicul mult după primul sfert al filmului, iar partea ei de vină se aşază în poveste ca o placă de beton peste noi toţi.

Filmul, cu alura lui de producţie independentă, realist, filmat aproape de chipuri, fără muzică în cadru, are grijă să nu te copleşească încă de la început cu detalii şi explicaţii. Afli câte o frântură pe parcurs. Cum a rămas singură. Cum a ajuns aşa voluntară şi slobodă la gură, de fără frică şi fără tact, cu gura strânsă pungă. Bărbată şi curajoasă, puternică şi înţeleaptă.

Atu-urile filmului, în afară de jocul apăsat al actorilor, sunt umorul din plin care îndulceşte, dar face şi totul mai acut, ca şi muzica subtilă şi discretă când apare, perfect, reuşit contrapunct - mai ales spre final - la violenţa situaţiilor, o blândeţe a muzicii ce reuşeşte să facă să pară totul mai suportabil de privit. Regizorul ştie să decupeze atent o poveste cu multe detalii în filigran, să nu stea atârnat numai pe doasarul de crimă de rezolvat şi deloc pe viaţa oraşului cu bune şi rele. Rama e foarte mică. Ce este sub lupă devine mai important decât orice altceva.

Sunt trei panouri, trei poveşti, trei tipuri umane, trei scrisori citite de fiecare dată din off de vocea înceată şi tărăgănată a lui Woody Harrelson, aici personajul bun din film, şeful poliţiei. Este şi drama lui, problema lui de birou, aşa cum este şi cea de acasă, a familiei. Ieşirea lui din scenă, ca la Salinger în povestirea "Peştele-banană", după scene care umplu cadrul şi ochii, te loveşte din plin.

Şi este drama poliţistului tânăr, răstit, intolerant în aceeaşi măsură în care şeful lui este de înţelegător, un pic prostovan, cu mama lui fioroasă supravieţuitoare care îi umple capul de prostii.

Este drumul care se termină şi intră în reparaţii al acestor trei personaje principale, cu momentele fiecăruia de derută şi singurătate. Fiecare personaj gaga în felul său, cu frustrări, îl potenţează pe celălalt din poveste. Trei feluri de socializare, trei oameni care trebuie să înveţe să trăiască în propria viaţă.

Replicile, acide, teatrale, cu direcţie şi impact la public, comice aşa dure şi trântite franc, scapără toate în foc de artificii. Şi o distanţare, o evitare cu tot dinadinsul a răbufnirii emoţiilor. Stilul acesta aspru te obligă să urmăreşti şi mai atent traseul poveştii, chiar şi aşa lungită cum e. Ritmul este mereu lent, certurile comice, în ciuda situaţiilor ingrate mereu. Şoc după şoc, nici nu începi bine să râzi că filmul te plezneşte peste gură şi te lasă uimit.

Nu ştiu cât de memorabil va fi filmul - pentru că îl uiţi în mare parte - dar, cât priveşti, apreciezi efortul tuturor pentru a aduce la suprafaţă o poveste cumplită în cuvinte puţine. Maturizarea, responsabilităţile, implicarea devin nu numai teme de gândit pentru cei implicaţi, ci de directă acţiune. Sunt luate la rând ca obligaţii pentru acasă, de rezolvat, de împlinit.

Filmul îşi aşază personajele pe un fel de scară invizibilă, trepte de unde fiecare personaj este provocat de celălalt să se descopere, să scoată ce are în sine mai bun. Şi asta este frumos, plăcut de urmărit. Provocarea cu semn minus vine spre ei tocmai ca personajul să crească, să ajungă la plus, la uman. Finalul este deschis, alege fiecare ce îi place.

Cu mici accente comice à la In The Heat of the Night ("albiturilor!) sau Mississippi Burning cu panourile alea arzând perfid în noapte, cu un actor ca Sam Rockwell care fură filmul şi îşi merită statueta Oscar 2018 chiar şi pentru scena în care plânge la telefon cu puşca în mână şi apoi îşi sărută mama de rămas-bun, cu Peter Dinklage în rol de pitic de treabă, cu savuroasa lui de sinceritate şi căldură umană, cu o căprioară ce stă blând pe tăpşanul de lângă panourile In Memoriam şi i se uită mamei în ochi, plus o scenă de un haz concentrat cu jocul papucilor de pluş cu capete de animale, ca nişte marionete de picior, dar cu replici brutale - "daaa, o să-i crucificăm pe toţi!" - cu astea rămâi în memorie. Nu ştiu dacă înseamnă mult sau puţin, dar sunt de văzut.


Regia: Martin McDonagh Cu: Frances McDormand, Woody Harrelson, Sam Rockwell, John Hawkes, Peter Dinklage

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus