Spectacolul nu are un fir cronologic coerent, fiind preferată o alternanţă a scenelor şi a cadrelor temporale. În mijlocul lor se află Vera, interpretată de două actriţe, portretizând cele două perioade din viaţa sa: Georgia Căprărin reprezintă tinereţea, în care boala încă nu se manifestă şi în care există doar un anumit risc ca ea să se activeze, respectiv Ioana Dragoş Gajdo care reprezintă maturitatea, perioadă în care maladia a început să lase urme adânci şi să pericliteze liniştea întregii ei familii. Mai mult de atât, spectacolul nu urmăreşte doar fazele prin care Vera trece în lupta cu boala Alzheimer, ci le alătură pe cele două, arătând degradarea uneia în detrimentul evoluţiei celeilalte. Ilustrează modul în care, treptat, Vera pierde fiecare bătălie împotriva maladiei până în momentul în care cea de pe urmă ajunge să se încununeze câştigătoare. Cu fiecare pas prin care se apropie de final, imaginarul scenelor devine tot mai mistuitor şi tot mai greu de înghiţit.
Jocul Ioanei Gajdo reprezintă pilonul principal al spectacolului, prestaţia ei oferind, totodată, forţă şi profunzime. O actriţă foarte apreciată pe scena orădeană, de altfel, aceasta reuşeşte să se transpună total în pielea personajului, oferindu-i credibilitate şi un glas suficient de viguros pentru a se exprima. Ei i se alătură interpretările lui Richard Balint, ale Caliţei Nantu şi ale lui Yannick Becker, aceştia personificând laolaltă chipurile familiei neputincioase, forţată să se adapteze regresiei pe care o suferă soţia, respectiv mama lor. Fiecare dintre cei trei au moduri diferite de-a aborda problema, dar fiecare este, într-un fel sau altul, doborât de efectele pe care boala le are asupra Verei. Pe lângă toate acestea, băiatul acesteia, Dani, interpretat de Yannick Becker, este şi el susceptibil de activarea genei, pe care o transmite mai departe copilului pe care accidental îl procreează alături de Gwen, jucată de Carina Bunea. Deloc de condamnat, ei conturează greutăţile şi răbufnirile pline de frustrare prin care trec apropiaţii acestor suferinzi, iar jocul lor conturează tabloul tragic în care cu toţii sunt surprinşi.
Creierul din spatele spectacolului este tânărul şi talentatul regizor Horia Suru, care îl transformă într-un adevărat periplu de senzaţii răvăşitoare. Cu toate că nu este un musical, se foloseşte de porţiuni muzicale ambalate în culori vii şi sunete vesele pentru a oferi o undă de optimism unei reprezentaţii cufundate într-o mare de tristeţe. De asemenea, reuşeşte ca prin acele scurte momente muzicale să desprindă spectatorul din atmosfera generală pe care spectacolul o impune şi să îi smulgă măcar un zâmbet prin coregrafie şi prin cântecele atrăgătoare ale actorilor. Odată terminate, însă, aerul scenei devine din nou greoi şi plin de melancolii, de regrete şi de gânduri rătăcite în neant. Un alt aspect pozitiv pe care Horia Suru îl punctează este şi acela că nu lasă ca F.A.D. să scape într-o zonă a tragismului exagerat, ci îl menţine echilibrat, inserând momente pline de ironie, precum şi momente în care situaţia se detensionează. În acest mod, spectacolul nu devine sufocant şi îşi menţine credibilitatea nealterată.
Dramaturgia a fost semnată de scriitoarea britanică Nicola Wilson, un nume mai puţin cunoscut pe meleagurile româneşti, care a scris texte atât pentru scenă, pentru radio, cât şi pentru micul ecran în Marea Britanie. Scriitura este bine documentată, bogată în detalii care oferă o imagine de ansamblu clară. În text se folosesc mai mulţi termeni dificili pentru cei nespecializaţi, dar aceştia nu îngreunează în vreun fel parcursul general al spectacolului. În plus, acesta răspândeşte licăriri de emoţie şi de sensibilitate adăugate de autoare piesei sale. Fiecare replică a fost bine gândită în contextul temei, totul fiind la locul lui şi contribuind în egală măsură la materializarea gândurilor şi trăirilor pe care Nicola Wilson le-a avut şi le-a simţit privind boala Alzheimer.
F.A.D. (Noduri şi plăci) este un spectacol dificil de urmărit prin prisma tematicii pe care o urmăreşte, altminteri realizarea spectacolului este una de lăudat din toate punctele de vedere: regizorală, actoricească şi muzicală. Actorii trupei Iosif Vulcan oferă prestaţii consistente, între care se evidenţiază încă o dată jocul actriţei Ioana Dragoş Gajdo, care oferă o evoluţie impecabilă. De asemenea, Horia Suru amplifică emoţia pe care Nicola Wilson o lasă textului ei, găsind totodată un balans pentru a nu cădea într-o extremă sau alta. Este un spectacol recomandabil tuturor celor care au trecut sau trec printr-o asemenea situaţie, nu pentru că le reaminteşte împrejurările în care sunt sau au fost împotmoliţi, ci pentru că spectacolul le oferă un glas nesperat, un chip neobservat în alte circumstanţe, o speranţă că nu sunt singuri şi că situaţia lor nu este unică, o alinare. Un spectacol frumos care tratează o temă groaznică: un oximoron total.
Dramaturgă: Nicola Wilson / Traducere: Ionuţ Grama
Regia artistică: Horia Suru
Distribuţie: Ioana Dragoş Gajdo, Georgiana Căprărin, Richar Balint, Eugen Neag, Corina Cernea, Gabriela Codrea, Caliţa Nantu, Yannick Becker, Carina Bunea
Muzică: Henrietta Varady (pian), Flaviu Serotoc (contrabas), Alexandru Serotoc (tobe), Georgiana Mircescu (flaut)
Scenografia: Cristian Marin / Coregrafia: Arcadie Rusu / Muzica originală: Petre Ancuţa / Light design: Cristian Niculescu.