Când Copel Moscu a declarat deschisă a 7-a ediţie a Cinepolitica şi a anunţat că, pentru bune motive, filmul e interzis spectatorilor sub 18 ani, chiar nu exagera defel. Aproape de final, o spectatoare din primul rând al Cinema Elvire Popesco a refuzat să mai privească, ascunzându-şi capul în palme. Asta e o performanţă pentru un film care nu are nici singur cadru violent şi e aproape lipsit de imagine şocante, bântuitoare, funcţionând doar pe bază de sugestie şi poveste.
Greu de spus dacă Fatih Akin a vrut să stârnească senzaţiile tari ale spectatorilor. Mai degrabă, demersul filmului care şi-a avut premiera mondială la Cannes e acela de a pune pe ecran, în tabere clarisim conturate, binele şi răul. Răul, mai ales. În tuşe groase. Cât mai groase.
De pildă, în rolul avocatului cuplului de neo-nazişti care produce atentatul în care soţul (kurd) şi fiul Katjei (excepţională Diane Kruger, premiul de interpretare la Cannes), Akin l-a distribuit pe monumentalul Johannes Krisch. Felul în care acesta rosteşte apărarea celor doi criminali, mişcarea maxilarului, mica cicatrice din frunte, chelia, toate îi amplu accentuează portretul de avocat al diavolului.
De o parte, acest vestitor al iadului. De partea cealaltă, ochii incendiari ai lui Diane Kruger, a căror expresivitate duce mai bine de jumătate din film, potenţaţi de camera lui Rainer Klausmann. Katja ne ia cu ea în acest drum prin lumea de dincolo de pierderea soţului, fiului, sensului, a cărui destinaţie este, pentru vreme, transformarea dreptăţii în realitate, apoi împlinirea răzbunării.
De fapt, într-o lume răsturnată, drumul nu duce nicăieri. Într-o lume răsturnată, marea e cer şi cerul e mare. Luni bune după tragedie, Katjei i se opreşte ciclul. Când îi revine, e semn că drumul se apropie de sfârşit.
Acuzate de mulţi cronicari de schematism, unele personaje secundare se lipesc de memorie. Iubitul mamei Katjei, de pildă. Bea bere la doză şi tace. Atât.
În alte cazuri, cronicarii au dreptate. Replica de pe urmă a soacrei Katjei nu trece ecranul. Nici personajului mamei nu îi prisoseşte credibilitatea. Scenariul, per total, evoluează la altitudini variabile. Poate pentru că vrea să bifeze prea mult, ratând şansa de a se concentra exclusiv asupra înfăţişării râului şi a imposibilităţii învingerii acestuia. E acolo, în încleştarea asta cu final cunoscut, o forţă teribilă.
Şi mai e ceva hanekian în Aus dem Nichts / In the Fade. O uriaşă furgonetă neagră e gata să-i zdrobească pe Katja şi fiul ei pe trecerea de pietoni la începutul filmului, pentru a reveni în cadrele de final. O sugestie asupra multiplelor încarnări ale râului? Ce n-a reuşit bolidul bifează bombele?
În finalul lui Caché, personajul principal, interpretat de Daniel Auteil, se dezbracă şi se bagă sub plapumă în miezul zilei, aşezându-se în poziţia fetală. Diane Kruger alege o altă metodă de a abandona. Străzile noastre rămân înţesate de maşini fără de frână şi de camere care filmează tot.