În datele de 19 şi 20 aprilie 2018, Sala Multi a spaţiului Méduse din Québec s-a bucurat, graţie medierii asociaţiei de difuzare a dansului contemporan La Rotonde, de prezenţa membrilor companiei Daniel Léveillé Danse. Fondată în 1991 şi condusă de marele coregraf quebechez Daniel Léveillé, compania a revenit în Québec pentru a prezenta Solitudes duo (conceput în 2015), continuarea spectacolului Solitudes solo (2012). Un proiect artistic prin care Léveillé, onorat cu Marele Premiu pentru dans, Montréal, 2017, caută să pună în valoare corpuri care "se întrepătrund, se înalţă în ridicări tandre şi acrobatice, se disipează sub greutatea dispreţului. Fiinţe umane care se aseamănă se întâlnesc într-o oglindă", după cum este notat în caietul-program.
Cu toate acestea, primii dansatori care îşi fac apariţia în scenă, Justin Gionet şi Mathieu Campeau, nu încep prin a articula mişcări "în oglindă" - fiecare îşi instalează gradual propria prezenţă într-un stil diferit, oferind privirii spectatorului posibilitatea să asimileze individualităţile celor doi dansatori. În locul sincronizării dansatorilor, coregraful a ales ca spectacolul să se deschidă printr-un dialog în mişcare menit să pună în valoare diferenţele dintre cele două tipuri de corpuri aflate în scenă, diferenţe care se extind până la registrul de expresivitate a privirilor. Justin Gionet îşi elaborează o prezenţă corporală aptă de o largă deschidere faţă de celălalt - ceea ce putem constata în toate duo-urile în care e prezent, indiferent că partenerul său este un bărbat sau o femeie - în timp ce Mathieu Campeau pune în acţiune un corp mult mai controlat, mai închis în sine însuşi, mai orientat către un soi de demnitate hiper-masculină şi olimpiană. Dinamismul mişcării, construită pe muzică de Bach, creşte gradual până ajunge la o intensitate ce pare să indice posibilitatea unei fracturi violente în orice clipă. Cu toate acestea, tot ceea ce riscă să devină mişcare incontrolabilă şi generatoare de haos este recuperat prin structura matematică a coregrafiei: corpul revenit la sol devine un punct de susţinere pentru celălalt care îl aşteaptă, construind împreună poduri care protejează spaţiul de dans de orice element imprevizibil.
Mathieu Campeau părăseşte scena şi Ellen Furey i se alătură lui Justin Gionet într-un duo antrenant, în care emoţia fraternă se instalează prin ridicări şi răsuciri în aer. Figurile coregrafice sunt acum eliberate de ceea ce, în secvenţa precedentă, făcea aluzie la jocuri de putere în care frontierele dintre abandonul total şi demonstraţia de forţă erau mult mai ambigue. Postura lui Ellen Furey când intră în scenă este impregnată de o doză de umilinţă, ca şi cum ar căuta să se scuze pentru că a întrerupt un dialog erotic la masculin. Justin Gionet, cu privirea sa de martir gata să se sacrifice pentru celălalt, nu întârzie să o cuprindă în braţele sale şi să o pună la adăpost între straturile sale de piele. La rândul său, dansatoarea creează un contrast între privirea sa, care se menţine la o oarecare distanţă faţă de public, şi mişcările ferme care emană atâta siguranţă încât pare gata oricând să sfâşie orice element străin susceptibil să-i atace spaţiul. La marche de scythes, creaţia compozitorului baroc Joseph-Nicolas-Pancrace-Royer ce constituie o parte a fondului sonor din acest duo, adaugă o prospeţime ludică momentului de dans.
Duo-ul Briannei Lombardo cu Emmanuel Proulx aduce o energie cu totul specială în derularea partiturii coregrafice. A afirma că asistăm la un duo între o femeie şi un bărbat nu ar fi chiar lucrul cel mai precis care poate fi spus în legătură cu această secvenţă: în ciuda faptului că semnele fiziologice ne indică această realitate binară, corpul excepţional al Briannei Lombardo pare a fi acolo tocmai pentru a nega această evidenţă. Mică de statură, păr scurt şi creţ, corp musculos, tonic, tensionat şi magnetic, bust descoperit, privire de zeiţă tăcută, dar gata oricând să înceapă un război dacă trebuie, dansatoarea este negaţia a tot ceea ce ar fi putut fi perceput ca frumuseţe clasică. Învăluitoare şi tranşantă, artista are capacitatea de a impregna nu doar spaţiul de joc cu prezenţa sa sălbatică, ci şi sala întreagă. O tensiune semnificativă pare să iasă la suprafaţă prin toţi porii de fiecare dată când picioarele sale revin, după execuţia unui salt curajos, între cele ale partenerului său. În ceea ce-l priveşte pe Emmanuel Proulx, intenţia tandru-ironică a coregrafului nu poate trece neobservată: în contrast cu partenera sa, dansatorul afişează ceea ce poate fi calificat, pe bună dreptate, ca fiind "corpul masculin perfect". Înalt, atletic, impunător, postură atentă şi aproape militară, dar exhibând în acelaşi timp o privire protectoare, dansatorul menţine totuşi o anumită modestie în conturarea gesturilor sale, aproape recunoscând superioritatea partenerei sale. When the Music's Over este alegerea perfectă pentru un duo aflat sub semnul unui ritual de seducţie.
Justin Gionet revine în scenă pentru un duo cu Simon Renaud, iar motivul luptei, prezent şi în prima secvenţă, se instalează din nou. Diferenţa fundamentală constă în tratamentul mai poetic şi mai lent al gesturilor coregrafice. Acum spaţiul este suficient de fluid pentru a permite derularea câtorva splendide imagini aduse la viaţă prin intermediul corpului, imagini care evocă, în anumite momente, forţa dramatică a unei pânze de Caravaggio. Spectatorul are ocazia de a contempla îndelung corpul cristic incarnat de Justin Gionet - picioarele complet întinse, aşezat cu spatele pe spatele partenerului întins pe jos, privirea ţintuită către cer. Până şi micile semne pe care dansatorul le are din întâmplare pe picioare, evocând urmele cuielor lui Christos pe cruce, completează involuntar natura simbolică a figurii sale. Simon Renaud este, de asemenea, foarte atletic şi viguros, dar forţa sa stă mai cu seamă în dozajul dintre latura fragilă şi cea puternică a manifestărilor sale corporale. Fie că face un semn autoritar cu mâna, asemenea unui Imperator, sau că i se alătură partenerei în sculptura-rugă făcută din corpuri umane, Simon Renaud e mereu convingător în timpul celui de-al patrulea duo din seria coregrafică.
Ellen Furey şi Esther Gaudette afişează corpuri care par să caute o sustragere din morfologia umană şi atunci când dansează, şi atunci când sunt imobile. Cele două se lasă antrenate cu vigoare într-un proces de transformare al cărui rezultat este o serie de metamorfoze bizare şi seducătoare. Aproape goale, în poziţie fetală şi aflate într-un contact brut şi ferm cu solul, cele două dansatoare creează impresia că ar vrea să imite nişte insecte minuscule sau târâtoare care caută ieşirea dintr-un spaţiu umed şi sufocant, pentru a deveni apoi mamifere ori păsări cuprinse de o vizibilă plăcere atunci când exteriorizează toată forţa şi propensiunea către mişcare ce le animă. Pulsaţiile vizibile ale muşchilor abdominali ai lui Esther Gaudette dau naştere imaginii viscerale a unui corp feminin invadat de energii primordiale. Momentele de tăcere absolută intensifică tensiunea şi clatină privirea spectatorului, fixată inevitabil pe fiecare nervură a celor două corpuri feminine.
Seria de "duo-uri solitare" se încheie cu Esther Gaudette şi Mathieu Campeau. Bach e acum lăsat în urmă, iar spectatorul e transportat în universul pop-rock al grupului Beatles, pe ritmurile piesei I Want You. În pantaloni scurţi şi tricouri de zi cu zi, cei doi se abandonează fără rezerve în procesul de descoperire al corpului celuilalt - tot ceea ce putea fi perceput ca posibilă ezitare sau cenzură în duo-urile precedente explodează acum într-un moment final în care intensitatea partenerilor se manifestă în mod egal. Această intersecţie plină de forţă dintre două corpuri febrile închide câmpul de posibilităţi combinatoare desfăşurat în faţa spectatorului preţ de aproximativ 65 de minute.
Solitudes duo nu se lasă niciodată constrâns - în ciuda a ceea ce titlul ar putea sugera - de conceptul de doi. Dimpotrivă, divizarea structurii în duo-uri nu face decât să sublinieze transferurile de energie de la o secvenţă la alta, subliniind felul în care cei şapte dansatori comunică între ei în mod organic. Scriitura coregrafică este mereu precisă şi lină, dar niciodată lineară, căci traiectoria se parcurge de-a lungul unui zig-zag subtil, în care toţi agenţii mişcării converg către un punct comun şi se impregnează de emanaţiile lăsate în scenă de cuplurile precedente.
În această coregrafie în care corpurile se caută cu disperare unele pe altele aspirând la o uniune definitivă - fie că ea are loc sub forma unei seducţii subtile sau a unei invazii cu accente de război - solitudinea survine tocmai din conştiinţa faptului că, în cele din urmă, nu poate exista nicio uniune definitivă între două corpuri umane. Fiecare corp individual se prezintă ca o sculptură solitară, dar solidaritatea şi fraternitatea transpar tocmai prin multiplicarea acestor solitudini. Până la urmă, în universul pe care Daniel Léveillé ni-l propune prin Solitudes duo, frumuseţea constă tocmai în faptul că solitudinea unui corp ce vânează alte corpuri se transformă în mod radical şi definitiv într-o mulţime deschisă tuturor posibilităţilor de combinare.
Solitudes duo, Daniel Léveillé Danse
19, 20 aprilie 2018, Salle Multi, Méduse
Coregrafie: Daniel Léveillé
Interpretare: Mathieu Campeau, Ellen Furey, Esther Gaudette, Justin Gionet, Brianna Lombardo, Emmanuel Proulx, Simon Renaud
Lumini: Marc Parent / Costume: Genieviève Lizotte / Repetiţii: Sophie Corriveau / Regie tehnică: David Desrochers / Producţie: Daniel Lévéillé Danse
Mulţumiri echipei La Rotonde
Articolul original în limba franceză poate fi citit aici.