Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit - Nu mărimea contează

Cei doi prieteni Wallace şi cîinele său, Gromit, ajung şi pe ecranele noastre graţie producţiei DreamWorks din acest an, realizată de creatorul seriei, Nick Park, alături de Steve Box. Acelaşi Peter Sallis îşi împrumută vocea lui Wallace. Două vedete sar şi ele cu voci, sporind culoarea. Helena Bonham-Carter o animă pe Lady Campanula Tottington, o doamnă din înalta societate, îndrăgostită de vegetaţie şi legumicole, dar sensibilă şi la farmecele chelului Wallace, care conduce firma Anti-Pesto. Ralph Fiennes îi dă viaţă filfizonului curtezan al lui "Totty", Victor Quartermaine, care îşi ascunde chelia sub perucă şi rezolvă orice altercaţie cu puşca de vînătoare, sperînd să pună mîna pe averea lui "Totty". Listei personajelor plămădite din argilă (realizarea filmului a durat cinci ani) i se adaugă alte figuri simpatice de legumicultori - cum e doamna Mulch sau reverendul Hedges, dar şi zecile de iepuraşi pe post de actori corp ansamblu.

Subiectul filmului exploatează una dintre obsesiile lumii moderne (de la René Guénon citire, dacă am ţine să fim preţioşi) - mai mare, mai mult; cantitatea în detrimentul calităţii. Toţi vecinii lui Wallace se spetesc cultivînd legume gigantice pentru concursul anual organizat de cinci secole de familia lui Lady Tottington. Dar Wallace, mereu pus pe experimente, îl greşeşte pe acela în care vroia să-şi scoată din creier pasiunea pentru brînză şi începe să se transforme, cînd e Lună Plină, într-un iepure gigantic, care va avea nevoie, normal, de legume gigantice. Povestea se rostogoleşte ca un bulgăre, agăţînd din mers trimiteri fie la mitul vîrcolacului, fie la Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, fie la producţiile gotice, fie la King Kong sau chiar Matrix (stilul de luptă). Atenţia spectatorului e mereu captată de complicatele maşinării ale lui Wallace, iar nevoia de umor e hrănită de personajele reprezentate de trăsături definitorii.

Pînă la urmă, monstrul a cărui umbră aruncată peste case zguduie naturelul cetăţenilor se dovedeşte a nu fi decît prietenul lor care s-a jucat prea mult cu tehnica. Dacă "Totty", care cochetează cu regnul vegetal îmbrăcîndu-se în rochii verzulii sau chiar imitînd morcovii, îl acceptă pe adevăratul Wallace e o dovadă că nu mărimea contează. Morală unilaterală, pentru că cetăţenii nu vor aplica asta şi la morcovii, napii şi dovlecii lor. Să nu fim cîrcotaşi. Finalul acestui film amuzant le aparţine iepuraşilor, care sunt repuşi în libertate, pe peluza din faţa castelului lui Lady Tottington, şi care sar din pămînt ca nişte arteziene cu urechi.

Wallace & Gromit: Blestemul Iepurelui Rău va provoca rîsul spectatorilor mari şi mici, lucru care e cea mai bună răsplată pentru munca îndelungată a realizatorilor. Altfel, munca lui Nick Park a fost deja răsplătită şi cu Oscar.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.