Nu-i o greşeală. Să fi scris DaKINO, ar fi fost banal. Nu i-ar fi făcut dreptate. Pentru că festivalul domnului Chişu este, în felul său, absolut unic. Şi merită un nume pe măsură...
În primul rând, secţiunile din competiţie - documentar şi scurt-metraj. De fapt vom vorbi doar de scurte. Pe scurt: cele două secţiuni s-au desfăşurat în paralel, la Auditorium şi Elvira Popescu şi fiecare revistă a avut câte doi ziarişti acreditaţi. A încercat şi HBO-ul o manevră asemănătoare, cu succes parţial: două acreditări, da, dar o singură legitimaţie. Dacă îmi arătaţi metoda prin care două persoane pot fi, în acelaşi timp, cu aceeaşi legitimaţie, în două locuri diferite, înseamnă că sunteţi mai inteligenţi decât mine... Noi nu am ştiut cum, Laura a rămas acasă şi eu am renunţat la documentare. Aşadar, dacă despre ele vreţi opinii, întrebaţi-vă vecinii (n-am găsit altă rimă).
Revenind la competiţie, selecţionata românească (10 pe teren, fără portar) s-a eliminat singură, prin joc înfiorător de slab, precum omoloaga fotbalistică. Săracii arbitrii (pardon, membri ai juriului) n-au avut pe cine nedreptăţi. No, amu lăsaţi, că nu-i bai. Noroc cu vecinii de la vest. De ce au intrat ungurii înainte de noi în Uniunea Europeană? Pentru că ştiu să facă film! OK, nu doar de asta, dar diferenţa dintre ei şi noi, la capitolul cinema, este uriaşă. Imagine excepţională, poveste spusă cu umor, regie impecabilă. Şi uite aşa a plecat animatul Maestro cu o menţiune specială iar Before Dawn cu premiul de imagine şi Marele Premiu. Şi pentru că tot suntem la suntem la premii, menţionez suedezul Autobiographical Scene No. 6882 (premiul de regie) şi israelianul Dark Night (scenariu).
Juriul criticii a făcut dreptate celui de-al treilea favorit personal (cu riscul ca Vadim să mă facă bozgor-lover, am adorat cele două filme ungureşti) şi a premiat Green Bush, un filmuleţ australian/metaforic despre identitate naţională, prigonirea populaţiei aborigene şi (multă) muzică.
Ar mai fi de amintit, la capitolul prezenţe notabile, franţuzescul Between (armata joacă ruletă rusească cu populaţia), nemţescul Bass in Contra (Norman Bates îmbracă forme neaşteptate), belgianul Slow Motion (melcii vor fi cei dintâi!) şi americanul Guard Dog (cel mai mare duşman al omului este câinele. Sau George Bush.). Restul...
În al doilea rând nu pot trece la al treilea fără a menţiona măcar documentarul românesc Svenja şi ceilalţi. Pierdutul portar de mai sus, pasămite, pentru că a câştigat o menţiune şi premiul de imagine. Şi a spălat onoarea gazdelor.
În fine, în al treilea rând, Match Point. Ultimul Woody Allen e fără Woody sau vreo dublură (Jonathan Rhys Meyers e orice mai puţin mic, miop şi mizantrop), fără psihozele arhicunoscute şi fără Manhattan, dar cu Scarlett Johansson şi cu un soi de Ripley cum Patricia Highsmith nici nu a visat şi cu o răutate mai mai pronunţată ca niciodată. Match Point e fapta bună care, în numai două ore, spală toate păcatele festivalului. Şi e principalul motiv pentru care îi spun La Mulţi Ani! (a fost ediţia cu numărul 15) şi La Mai Mare! (că nu-i prea greu).