Julieta, Romeo, din nou Julieta, iarăşi Romeo, inspirând heliu din baloane multicolore, ale lor voci piţigăiate găsind astfel un alt ton pentru o aceeaşi, eternă, intrare în povestea aceea de o iubire pe care ni se pare tuturor că o cunoaştem.
Sala Studio a Naţionalului transformată într-o uriaşă hală dezafectată, înţesată de schele, scaune şchioape, sticle goale, fotolii dezafectate, saltele mizere, înconjurată de ferestre sparte (ce, la răstimpuri, se transformă în vitralii) şi uşi masive (producând zgomote care zgârie & enervează), spaţiu promiscuu, acoperit cu băltoace, pete şi cioburi, cel mai improbabil, paradoxal şi provocator decor pe care (doar) imaginaţia unui scenograf (Dragoş Buhagiar, of course) îl putea propune pentru aşa venerabilă capodoperă.
Mercuţio (Marius Manole) rostind la microfon monologul Queen Mab of the fairies aşa cum doar Marius Manole (Mercuţio) ar putea să o facă, Tybalt (Florentina Ţilea) pendulând între rolul de DJ şi cel de tânăr / tânără însetat / însetată să ducă mai departe uriaşa ură fără de început ori sfârşit ori raţiune, în dosul căreia junii îşi ascund adesea foamea de sens, Florentina Ţilea (Tybalt) dând semnalul ambiguităţii de gen şi preferinţe sexuale la care se raliază restul găştii conduse de Lady Gaga her/himself (vezi mai sus) - şi toate acestea în sfânt an al Centenarului! în sfântă săptămâna a Referendumului!! în sfântă sală a Naţionalului!!!
Lorenzo (Răzvan Vasilescu, în rol de vrăjitor jarmusch-ian, numa' bun de un sequel la Only Lovers Left Alive) lepădând însemnele preoţeşti în favoarea unei glugi de homeless, Lorenzo ce îşi prepară la microunde poţiunile magice care merg atât de bine cu vodca ieftină dosita la spatele pantalonilor rupţi, Lorenzo, adică noua definiţie a vechiului Dumnezeu, ascuns în cea mai adâncă promiscuitate, unde nimeni, niciodată, nu l-ar căuta / găsi / venera.
Scena secretei căsătorii, bijuterie amoroasă marca Yuri Kordonsky, din bube, mucigaiuri şi noroi / Lorenzo logodit-a pe ei doi, Crina Semciuc (Julieta) strălucind, Ionuţ Toader (Romeo) copleşit, momentul acela care rămâne când toate s-au şters, amintind de toate marile producţii din România ale marelui rus, de la Unchiul Vanea şi Inimă de câine încoace.
De-ar fi continuat aşa cum a început, aşa cum a curs în prima jumătate, aşa cum exemplele de mai sus încearcă să ilustreze, Romeo şi Julieta a lui Kordonsky de la TNB ar fi avut toate şansele să captiveze, să fascineze, să enerveze, să ironizeze, să indrăznească, să dărâme, să re-construiască, să facă istorie.
Din păcate, formidabila energie a scenelor de grup, curajul de a forfeca şi re-aşeza inteligent şi relevant textul, îndrăzneala de a-l privi pe Shakespeare prin ochii unui 2018 ultra-emancipat (ah, joint-ul acela poştit de partea feminină a Capuleţilor pe canapeaua şuie!) se pierd, în mare măsură, în partea secundă a spectacolului.
Sugestiile, poantele, inventivitatea cu care Kordonsky i-a făcut pe Crina Semciuc (mai ales pe ea) şi Ionuţ Toader să domine scena până la momentul exilului s-au transformat în conformismul recitării pe repede înainte a unor monoloage lungi, greoaie (sunt momente când nici traducerea Violetei Popa nu ajută), în refolosirea neinspirată a unor soluţii care, prin non-unicitate, îşi pierd calităţile (vezi selfie-urile şi baloanele de He-He), în suprasolicitarea actorilor şi lejera plictisire a spectatorilor.
Transformarea doicăi într-o Hero (?) căreia Ada Galeş îi împrumută o stridenţă a tonului şi violenţă a gesturilor slab justificate, decuparea neinspirată a replicilor unora dintre personajele secundare care are darul de a induce confuzie în ce le priveşte identitatea (Lord & Lady Montague şi Paris sunt cap de listă), agitaţia colectivă lipsită de coerenţă din scenele finală contribuie din plin la senzaţia de parţială neîmplinire pe care o lasă un spectacol care începuse încântător.
Poate că viitoarele reprezentaţii vor corija parte dintre aceste neajunsuri. Poate că Yuri Kordonsky va găsi acele idei capabile să dea coerenţă, credibilitate şi farmec scenelor care nu conving. Poate că ar merita amintit răspunsul pe care Liviu Ciulei l-a dat când a fost întrebat ce înseamnă regia: "Înseamnă, în primul rând, logică, în al doilea rând, logică, în al treilea rând, logică. Şi, dacă mai e şi puţin talent, e foarte bine."