Regizoarea spectacolului, Mihaela Panainte, este cunoscută pentru viziunea originală şi non-conformistă dovedită prin spectacolele realizate anterior. Astfel dacă, de exemplu spectacolul Scaunele după Eugene Ionesco a fost făcut la fabrica de scaune Antares, Iona după Marin Sorescu a fost jucat în Salina Turda, dar şi pe lacul Ciric la Iaşi. Interesată de teatrul existenţial, de desfacerea în detaliu a secvenţelor regizorale, Mihaela Panainte nu putea alege un text mai potrivit decât cel al Hertei Muller pentru a îşi exprima viziunea regizorală. Este vorba despre un text dens, încărcat nu doar de semnificaţie ci şi de poezie. Recunosc că după terminarea spectacolului am simţit nevoia să recitesc povestirile şi am apreciat, având piesa proaspătă în minte, atenţia şi sensibilitatea cu care au fost alese fragmentele puse în scenă.
Titlul povestirii care dă şi numele piesei este inspirat de versurile poetului est german Johannes Bobrowski: "Noi, cei care trăim în ţinuturile joase, înţelegem moartea şi o cunoaştem fiindcă am crescut împreună cu ea". De asemenea, cititorul, dar şi privitorul spectacolului trebuie să poarte în minte faptul că în limba germană cuvântul care dă titlul povestirii mai are un sens care face referire la micimea şi mizeria vieţii. Cred că exact aceste aspecte le-a avut în vedere regizoarea atunci când a făcut un spectacolul atât de surprinzător şi frust în acelaşi timp. Pe de o parte, răzbate din cuvintele personajelor o fascinaţie pentru moarte, iar pe de altă parte prin fiecare strat care se adaugă poveştii avem o imagine nu tocmai flatantă a ceea ce este şi poate deveni umanitatea într-un sat uitat de lume.
Ţinuturile joase spune povestea unei comunităţi mici, rurale, văzută prin ochii unui copil. Este un spectacol care reconstruieşte trecutul din cioburi, fiecare mai tăios şi mai crud ca cel dinainte. Forţa cuvintelor vine din puterea textului, dar şi din modul în care fiecare actor a înţeles să şi-l interiorizeze şi să şi-l asume. Gesturile studiate completează imaginea reuşind să transmită privitorului emoţie, dar şi un sentiment neaşteptat de repulsie faţă de acea comunitate, răutăţile şi meschinăriile ei. Există un AICI şi un ATUNCI în această piesă simbolizate prin apa în care se reflectă personajele. Copila, interpretată de Mălina Lazăr, este singurul personaj cu picioarele goale, singurul personaj care există în ambele planuri în acelaşi timp. Toţi ceilalţi sunt piese de puzzle dintr-o copilărie dominată de adulţi înrăiţi, obsedaţi de moarte şi lipsiţi de afecţiune. Toţi ceilalţi pot fi morţi, pot fi doar amintiri, frânturi de vis sau locuitori ai lumii de jos, de dincolo de oglindă.
Apa joacă un rol important in dinamica spectacolului, atât ca element de decor, dar mai ales la nivel simbolic. Apa este cea care ar trebui să purifice, dar ritualul băii m-a dus cu gândul la fragmentul din cartea Hertei Muller în care fiecare membru al familiei se scaldă în aceeaşi apă, pe marginea căzii adăugând-se încă un strat de mizerie, totul devenind într-un final negru. Apa este oglinda în care se reflectă personajele, cea care ar trebui să îi cureţe de păcate, dar nu o face.
Este imposibil să rămâi imun la acest spectacol. Este imposibil să auzi rostite cu glas tare aceste cuvinte şi să nu le simţi greutatea: "În toate fotografiile tata încremenise în mijlocul câte unui gest. În toate fotografiile tata arăta ca şi cum n-ar şti ce să facă mai departe. Dar tata ştia întotdeauna ce va face mai departe. De aceea şi erau mincinoase aceste fotografii." Sau într-un alt moment: "Bunica spunea despre aceste paturi că sunt sicrie, iar despre cei culcaţi în ele zicea că-s morţi. Şi-şi închipuia spunând asta, că nu voi înţelege cuvântul. Îl înţelegeam fără a-l mai fi auzit vreodată! Îl purtam cu mine zile în şir, şi-n fiecare bucată de găină zăcând în supă, vedeam un cadavru, şi bunica nu m-a mai dus cu ea la morţi." Fragmentele alese au valenţe poetice şi creează momente hipnotice pe parcursul piesei.
Proza Hertei Muller capătă o forţă nouă, suplimentară atunci când este rostită cu voce tare. Scenografia şi coregrafia spectacolului în care lumini şi umbre se întrepătrund, în care fiecare gest însoţeşte şi potenţează puterea cuvântului, recuzita şi costumaţia minime, toate adaugă piesei noi dimensiuni. Feţele vopsite în alb ale actorilor permit o expresivitate crescută a ochilor care transmit ură, judecată, dispreţ. Modul în care a ales regizoarea să facă acest spectacol, mi-a adus aminte de cuvintele spuse de Herta Muller la FILIT în 2014: "E imposibil să fii sec când te doare". Pentru că copilăria expusă prin cuvintele şi gesturile actorilor este una dureros de tristă. Universul despre care vorbeşte copila îţi dă un sentiment de claustrofobie cauzat chiar de cei care ar trebui să îţi facă copilăria frumoasă: mama, tatăl şi bunicii. Pentru că răutăţile, şoaptele dezaprobatoare şi bârfa sunt oarecum de înţeles când vin din partea vecinilor, dar greu de acceptat şi uitat când vin de la cei apropiaţi. Şoaptele, şopăcăiala şi sunetele dezaprobatoare sunt parte din spectacol dându-i o notă în plus de autenticitate. Nu este un text facil, nu este recomandat dacă aveţi chef doar de o distracţie într-o seară de week-end.
Actorii Naţionalului ieşean, dar şi studenţii Universităţii Naţionale George Enescu din Iaşi reuşesc să facă faţă provocărilor ridicate de acest spectacol care se creează prin cuvânt, gest şi mimică. Poate că ar trebui, totuşi, recalibrat un pic sunetul şi avută în vedere acustica sălii în care se desfăşoară spectacolul pentru că, uneori, cuvintele nu se înţeleg foarte clar. Şi este păcat pentru că este, în primul rând, o poveste care se bazează pe forţa cuvântului şi interpretării.
Un prieten m-a întrebat dacă mi-a plăcut şi dacă este un spectacol care merită văzut. Am ezitat să îi răspund imediat după ce l-am văzut pentru că am simţit nevoia să îl las să se aşeze un pic. Cred că este un spectacol care nu se înscrie în dihotomia mi-a plăcut / nu mi-a plăcut. Este, însă, cu siguranţă, un act de curaj pentru că textele Hertei Muller nu sunt simple sau foarte uşor digerabile. Şi da, cred că merită văzut pentru că ne scoate din confort, ne face să realizăm că există şi un alt fel de a vedea teatru, ne pune faţă în faţă nu doar cu răutăţile unei anumite comunităţi, ci cu răutatea omenească în diferitele ei forme şi contexte. Ne aduce aminte că şi copiii pot fi foarte cruzi şi că lumea copilăriei poate avea şi altă culoare decât roz.