Se numeşte Se rokh / 3 Faces şi decupează, din încurcata şi ireparabila lume persană, un caz la fel de încurcat şi ireparabil. O celebră actriţă a cinema-ului iranian primeşte, din senin, o filmare făcută cu mobilul, în care o tânără îi cere ajutorul pentru a scăpa de familia care o ţine departe de studii. Filmuleţul e tulburător, plin de lacrimi şi de rugăminţi disperate; ba mai mult, la finalul filmării, tânăra pare a se fi sinucis. Actriţa e convinsă că filmarea e autentică şi, având în vedere că îi este adresată personal, porneşte la drum către satul fetei, nu înainte de a-l ruga pe un regizor să o însoţească şi să o ajute în descifrarea mesajului din filmarea fetei.
Misiunea, însă, nu e banală. Nu e o călătorie de plăcere, în ţinuturile rural-idilice ale Iranului, ci o incursiune greoaie într-un capăt de lume înecată în praf de stepă. Aici, drumurile - pe care nu încap două maşini - sunt la fel de înguste ca mintea oamenilor din acele locuri. Faptul că tânăra face studii la Teheran provoacă, în sat, furie şi ură. Practic, e o lume în care cu mai mare drag se vorbeşte despre vite, decât despre oameni. De pildă, scena în care cel mai viril taur al satului zace, bolnav, în mijlocul drumului, blocând accesul rutier, e iconică pentru modul în care testiculele unui animal sunt mai de preţ decât speranţa de educaţie a unei fete. Sărăcia a adus înapoiere, înapoierea a adus ură, ura a adus excludere. Iată de ce - ca oriunde în lume unde cultura omului se agaţă de tradiţii purtate prin viu grai -, realităţile şi pragmatismul rămân în urma superstiţiei. Tradiţia, la fel ca încrâncenarea împotriva celor care nu o respectă, este de neclintit.
S-a râs, la film, dar din păcate nu sunt motive de râs în Se rokh / 3 Faces. Da, pluteşte un oarecare umor inocent asupra situaţiilor în care localnicii văd, în cei doi oaspeţi, nişte figuri salvatoare, venite parcă din cer. Însă filmul este, mai degrabă, sec şi reuşeşte să facă un portret non-emoţional al unei lumi hiper-emoţionale. Filmări insistente, făcute în planuri-secvenţă de durată, cu expunere directă a personajelor care trec prin cadru, dau poveştii un ritm de documentar. Se vorbeşte rar, iar atunci când dialogurile încep, par să nu se mai termine. De la linişte, se sare brusc la gălăgie; de la aparenta raţiune, se trece la furie şi capete încinse. Verbozitatea iranianului, specifică prin aceea că încearcă să spună totul, dintr-o dată, încercând prin asta să se facă auzit, este perfect ilustrată aici.
Dacă nu se numea Se rokh / 3 Faces, probabil se numea Satul. Sau oricum altcumva. Dar nu ar mai fi avut consistenţă. Se rokh / 3 Faces este, de fapt, expresia faptului că trei oameni - actriţa, regizorul şi fata, toţi apărând în film cu numele reale - şi-au asumat să joace o realitate interzisă, în Iran. Nu e, poate, cel mai cursiv film, sau cel mai bine închegat; uneori ai senzaţia, înşelătoare din punctul meu de vedere, că s-ar fi putut condensa totul într-un scurtmetraj. Dar ar însemna să nu ţinem cont de funcţia lirică pe care o au - întocmai ca în poeziile cinematografice ale lui Abbas Kiarostami - decorurile de stâncă şi praf, de case dărăpănate şi trunchiuri de copac pietrificate. Ar însemna să nu înţelegem relaţia între om şi ţinutul lui şi să ignorăm, practic, frumuseţea acestui film despre urâţenie.
Vă recomand călduros acest road-movie arid, amar, s-ar putea ca imagini din el să vă bântuie multă vreme după ce îl veţi vedea.
Conform programării actuale, filmul nu mai rulează în festival. Cu toate acestea, e posibil ca duminică, 28 octombrie 2018, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema "Elvira Popescu", când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.
Iran, 2018, 100 min
Regie: Jafar Panahi
Scenariu: Jafar Panahi
Distribuţie (parţial): Behnaz Jafari; Marziyeh Rezaei; Jafar Panahi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (Bucureşti)