Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Poveste despre cum nu îmi place la teatru, la Gale (Uniter) şi uneori nici la film, dar îmi place de Big Brother


Alex. Leo Şerban

Ziarul de duminică, aprilie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Plicul şi cuţitul

Sînt ani buni de cînd nu mă mai duc la Gala UNITER. Chiar şi pe vremea cînd mă duceam, plecam la pauză şi ajungeam acasă cam pe cînd Alteţa Sa - ca o statuie aureolată de aplauze interminabile - făcea figuraţie în Piesa Anului. Gala UNITER a devenit - şi ea - o piesă a anului care se joacă pentru rude, prieteni şi fani. Eu o mai prind la televizor, între o zapare şi alta, şi nu încetez să mă minunez de cîte stagiuni a prins...

De 11 ani, dl Caramitru joacă, imperturbabil, într-o scenetă de trei ore care se cheamă "Plicul şi cuţitul". Regizorii s-au mai schimbat. Distribuţia, pe ici-pe colo. Plictiseala a rămas. Sincer acuma, cîte chestii poţi face cu un biet plic şi-un amărît de cuţit? În cîte feluri poţi intra din dreapta şi ieşi prin stînga? Cît de inventiv poţi fi prezentînd invitaţii (cam aceiaşi)? Dl Caramitru este un foarte bun actor de teatru. Recită bine. Nici în film nu e rău uneori - vezi rolurile Gheorghidiu, Luchian... Marea surpriză este că joacă atît de prost propriul rol - cel de "Ion Caramitru"! Iar singura explicaţie ar fi că nu i se potriveşte.

Cum nu i se potriveşte Irinei Petrescu să-şi dea cu părerea despre ce se întîmplă în cinema. Acum 40 de ani, ar fi avut toată îndreptăţirea: era cea mai bună actriţă de film românesc. Dar cariera dumisale s-a orientat - inexplicabil - spre teatru, revenirea la cinema fiind sporadică şi neconcludentă (vezi - dar mai bine nu - Hotel de lux). Iar acum primeşte un premiu pentru teatru (cedat cu eleganţă) şi este preşedinta juriului UCIN care nu a acordat Marele Premiu... Spre deosebire de dl Caramitru, dna Petrescu îşi joacă bine propriul rol.

Unii o fac "nonverbal" - ca dl Puric. De cîtva timp, dl Dan Puric este obiectul unui cult pe cît de fervent, pe atît de inexplicabil. Intimidat, probabil, de succesul său de public, UNITER-ul l-a premiat (ca şi Academia). Dl Puric n-a fost de faţă. A trimis o scrisoare în care citează, de-a valma, genii "nonverbale" (Leonardo, Mozart, etc.), legătura acestora cu teatrul rămînînd un mister. Dar dl Puric este plin de mistere. Recent, declara unui cotidian că patronul Naţionalului (nu, nu Dinu Săraru, ci patronul spiritual, dl Caragiale) este "un instrument de deconspirare"...! Dacă expresia nu ţi-ar da fiori de Canal şi Gherla în şira spinării, ar fi aproape amuzantă. Vorba lui Gigi Căciuleanu - un om "nonverbal" pe scenă, dar foarte articulat în afara ei: "Ce de instrumente!"

Şi revenim astfel la "instrumentul" principal al Galei: cuţitul. Ba nu, plicul! Mă rog, amîndouă, căci cuţitul e argumentul evidenţei că plicul e închis, iar plicul închis e argumentul evidenţei că un cuţit este necesar... Dar la ce? Şi pentru ce?! Dacă pînă şi festivalul de la Cannes a fost criticat pentru că ceremonia finală e regizată fără har, ce-ar trebui să mai spunem despre Gala UNITER?

Eu ştiu ce: voi recunoaşte, spăşit, că am scris toate acestea pentru că Gala UNITER există, în timp ce o gală comparabilă a filmului românesc rămîne o utopie. Acuma, pentru o utopie, plicuri s-ar mai găsi - dar de unde iei cuţitele?...


Trasul de mînecă

Există ceva mai rău decît a merge la teatru: ghinionul de a da peste un spectacol interactiv... Moda asta a-nceput, la noi, o dată cu Trilogia lui Andrei Şerban - în orice caz, eu de atunci sînt nefericit cu ea. Ţin minte cum am fost luat de o mînă vînjoasă, tras pe coridoarele Naţionalului pînă la locul cu pricina, aruncat pe jos pe o jalnică pernă şi pus să ascult monologul Medeei (o oră)... Pe jos mi-era locul - eram doar o "pernă", un detaliu scenografic.

Mă mai întrebaţi dacă mi-a plăcut montarea?

Chestia asta cu "spectatorul nostru - actorul nostru", sincer, mă scoate din sărite. Dacă vroiam să fiu actor, mă făceam actor. Or, nici în cele mai negre vise nu mi-am dorit aşa ceva: ca să fii actor, trebuie să fii total lipsit de acel simţ care dă peste deşte celorlalte cinci - simţul ridicolului. Cum spectacolele se vor tot mai "interactive", observ că şi simţul ridicolului devine tot mai rarefiat - nu printre actori, bieţii de ei (am stabilit doar că nu-l au), ci printre spectatori. Mă-ntreb: de ce-or fi vrînd, unii, să fie cobaii unui spectacol? De ce s-or lăsa traşi de mînecă? Îi atrage "mirajul scenei"? Care scenă?! Gradenele au devenit scenă; scaunele au devenit scenă; pînă şi lojele au devenit scenă... Probabil că unii, mai lipsiţi de acţiune şi culoare în viaţa personală, sînt încîntaţi să fie maltrataţi în public - dar pe mine, vă rog, nu contaţi: nu ţin să mă trezesc cu actori/actriţe în poală, n-am chef să le dau "replica", nu mă simt bine să se pună reflectorul pe mine. Vreţi să-mi arătaţi ceva? Pe scenă! Nu la mine-n poală, că nu fac parte din spectacol.

Povestea asta dezvăluie, de fapt, o slăbiciune a regizorului - care întîlneşte, ca toate marile spirite, o perversiune a publicului: e mult mai uşor să "emoţionezi" invadînd spaţiul privat al spectatorului. E ca şi cum, într-o scenă, în loc să mi se sugereze ploaia, mi se aruncă o găleată de apă în cap: mersi, ştiu cum e apa rece şi, mai ales, nu simt o nevoie acută de pneumonie sau TBC ca s-o "înţeleg" pe Marguerite Gautier...

Tentaţia e mare să conchid spunînd: aşa ceva nu se-ntîmplă niciodată la cinema - numai că, iată, mi s-a-ntîmplat (ce-i drept, o singură dată: une fois n'est pas coutume). Eram la Paris. Într-o sîmbătă seară, împreună cu doi prieteni, am decis să mergem să vedem cultissimul Rocky Horror Picture Show, pe care nici unul nu-l văzuse încă. Ce nu ştiam noi (aveam s-o aflăm, tragicomic, la faţa locului) este că proiecţia în cauză era "cu program" - adică show în toată regula, "interactiv" carevasăzică... Aşa ne-am trezit uzi pînă la piele, cu orez în păr şi tipi & gagici în poală. Acuma, nu zic că n-a fost "o experienţă de neuitat" - dar una ajunge!
Iar din film, evident, n-am înţeles nimica.


Cancanul şi conserva

Mai deunăzi eram cu cineva la braseria Hilton şi bîrfeam. La masa de-alături era regizorul Raoul Ruiz (adică Filmul), iar undeva în spate "prinţul" Paul Lambrino, "prinţesa" Lia şi preşedintele Academiei Eugen Simion (adică Teatrul). Iar noi vorbeam despre Teatru. Îi povesteam persoanei cu care eram cum fusesem invitat (a cîta oară) la teatru şi cum (a cîta oară) refuzasem. Politicos, dar ferm. "Contaţi şi pe faptul că nu sînt mare amator de teatru", am încheiat eu seria de "Nu"-uri cu care parasem seria de invitaţii... La celălalt capăt al firului - uluire sceptică: "Dar v-am văzut de multe ori la teatru?!" Cum să-i explic persoanei că nu veneam pentru teatru, ci pentru diverşi prieteni, care au fatalul hobby de a fi regizori de teatru...?

Cineva ar putea să-mi arate obrazul. Carevasăzică a.l.ş.-ul merge la Avignonuri, la Edinburghuri, la Taormine, după care mai are şi tupeul să strîmbe din nas... Păi lasă, domnule, oamenii care Chiar Iubesc Teatrul, pătimaşii, disperaţii, entuziaştii să se ducă acolo, iar matale stai acasă dacă nu-ţi place! La noi - cred că nu greşesc -, proporţia între cei care merg la teatru şi cei care merg la film este cam de 5 la 1. Deci amatori sînt, slavă Domnului. Sălile de teatru sînt pline, sălile de cinema sînt goale. La teatru lumea trăieşte, la cinema simulează. Teatrul e viu, e-n direct, e "viaţă", filmul - făcătură, preambalaj, hrană rece... Etc., etc. Poţi spune, după toate astea, că preferi filmul...?

Poţi. Eu pot. Pentru că mie-mi place filmul din motivele pentru care altora nu le place, şi nu-mi place teatrul din motivele pentru care altora le place. Am spus de-atîtea ori ce nu-mi place în teatru că mi-e jenă să mă repet. Nu-mi place pentru că: n-are gros-plan, n-are travelling, n-are montaj, n-are alb-negru, n-are Dolby şi n-are cinemascop. La noi însă, nu ştiu de ce, criticul de film se presupune c-ar trebui să se priceapă şi la teatru. (Iar dacă nu se pricepe, măcar să-l iubească!) Probabil că treaba asta vine din nefasta moştenire trecută, prezentă şi viitoare a Academiei / Universităţii / Facultăţii de Teatru şi Film, în care ele se fac la un loc, sub acelaşi acoperiş. Dar aşa cum există - sau ar trebui să existe - actori de film diferiţi faţă de cei de teatru, nu cred că un critic de teatru ar trebui să scrie despre film, şi nici invers; sînt specializări divergente.

Cum am văzut o "traducere" de film la televiziune - "cancan" = "conserve" ("can" = conservă, deci reduplicarea cuvîntului devenise, ca în unele limbi africane, plural): dacă teatrul e cancanul, iar filmul conserva, daţi-mi voie să prefer - în continuare - conserva. Măcar nu riscă să-şi rupă picioarele "pe viu", în direct şi-n faţa ochilor tuturor...


Cu sau fără dormitor

"Am fost căsătorit cu trei actriţe. Întreaga lume e o scenă, şi asta include dormitorul" - a spus odată sir Laurence Olivier.

În ultimul film al Malvinei Urşianu, Ce lume veselă..., nu există dormitor. Eroina, o doctoriţă oftalmolog, face un copil cu un pictor chipurile "avangardist", dar locul exact unde-l face e un mister... Poate fi cabinetul de oftalmologie - unde cei doi se privesc ochi în ochi -, poate fi atelierul de pictură - unde poartă dialoguri "deştepte" - sau poate fi salonul din casa ei - unde se plictisesc post coitum; în orice caz, e cert că nu poate fi dormitorul: Malvina Urşianu e o doamnă. Chestia asta n-ar deranja prea mult (în fond, una din cele mai elegante scene de seducţie erotică este aceea din Trouble in Paradise, filmul lui Ernst Lubitsch din '32, în care Doamnă şi Domnul conversează cast o noapte întreagă - "arătată" doar prin mişcarea limbilor ceasului) dacă cele două personaje ar mima, măcar, pasiunea: unul pentru celălalt, una pentru oftalmologie, altul pentru pictură sau - una peste alta - unul şi altul pentru ceea ce se cheamă "viaţă"... Dar pe chipurile lor, în vocile şi-n mişcările lor nu respiră nimic: sînt siluete de carton într-o lume de carton. Lucrul acesta - îmi pare rău pentru doamna Urşianu - n-are nici o legătură cu filmul. Dar nici cu teatrul.

Prin anii '50, în SUA, era la mare modă fenomenul "Actor's Studio". Actori în vogă (Marlon Brando, dar şi Marilyn) frecventau atelierul lui Lee Strasberg pentru a învăţa "metoda" (o traducere la zi a ideilor lui Stanislavski). Termeni pompoşi precum "motivaţie", "interioritate" ş.a.m.d. erau scoşi înainte, ca o perdea de fum în spatele căreia misterul actoriei devenea clar ca bună ziua: ca să joci (bine) un personaj, trebuia să trăieşti în pielea lui. Nimic mai mult. Dar cu-atît mai puţin! "Metoda" nu a dispărut o dată cu moda: printre actorii americani, chiar dintre cei mai mari, ea face încă furori... Cînd acelaşi Laurence Olivier a jucat cu Dustin Hoffman (în Marathon Man, din '76), nu s-a putut abţine să nu-l înţepe, într-o doară, cu ceva de tipul "Vrei să intri în pielea personajului? Hm... la noi, în Anglia, avem ceva care se numeşte actorie!"

Pînă la urmă, cu "metodă" sau fără, actorii americani şi cei englezi se descurcă la fel de bine pe scenă sau pe ecran: nu s-ar putea spune că Glenn Close sau Jeremy Irons ar fi "teatrali" în film sau "cinematografici" în teatru, aşa încît modul cum îşi rezolvă ei partea de actorie interesează mai puţin. La noi însă... E suficient să vezi un film precum Ce lume veselă... ca să te îngrozeşti: joc şi groază. Pe scenă ar fi doar nememorabili - în film, sînt de-a dreptul insuportabili!

În schimb, în debutul tînărului Ovidiu Georgescu 3 păzeşte, cei mai buni actori sînt chiar tinerii. Sînt fireşti, "de acolo" şi dau clasă veteranilor. Nu neapărat în scenele de dormitor - dar hei, de ce să ne ferim de dormitoare?! Acolo începe Lumea...


De ce îmi place Big Brother ?

Răspunsul sec ar fi: pentru că sînt (un piculeţ) voyeur... (Cine nu e?) Dar, pentru că nu am cum umple ditamai "Pregenericul" cu un răspuns sec, iată şi continuarea:

Întîi de toate, nu mi se pare că are vreun sens să legi ceea ce se întîmplă acolo cu: romanul lui Orwell, totalitarismul comunist, sistemele de supraveghere capitaliste, etc.

"Big Brother" este un (reality)show de televiziune conceput în condiţii de libertate într-o ţară democratică (Olanda). Este un divertisment - nu o dictatură. Un format - nu o formă de constrîngere. Seamănă cu o închisoare - dar "prizonierii" ei au intrat acolo de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Duce "TV-supravegherea" pînă la ultimele consecinţe - dar erau consecinţele logice ale unei societăţi de consum în care ultimul tabu (sexul în direct) trebuia doborît.

În al doilea rînd, nu mă şochează limbajul "obscen". Este limbajul de zi cu zi al celor mai mulţi dintre tineri, şi ar fi o ipocrizie să-l strecurăm sub preş. Chiar dacă CNA-ul face eforturi comice de a "sanitiza" audiovizualul de clipurile hip-hop, iar CNC-ul pune oprelişti penibile pe filmele româneşti în care se vorbeşte ca-n viaţă, sper că "trendul" ăsta va continua. (Va continua inevitabil, căci tinerii de astăzi nu vor deveni niciodată încuiaţii bătrîni de astăzi.) În plus - şi mai semnificativ chiar -, era cazul ca şi în România să se vorbească, odată şi-odată, despre sex ca despre vreme! Cînd i-am văzut pe ţărăneii de la Ro-mania (!) dîndu-şi cu părerea cum că, vezi Doamne, cei din casa BB sînt "mult prea obsedaţi de sex, s-o facă, dar să nu vorbească despre asta", iar chestia asta a fost aprobată şi reluată de o telespectatoare cu voce afectată de intelectuală vexată, mi-am zis: Păi da, asta cam aşa e, noi nu prea vorbim despre ce facem, ci doar despre ce nu facem... (valabil şi pentru cei din casa BB!) Şi dacă ar face-o, şi-apoi ar vorbi despre asta, hm?!...

În al treilea - şi ultimul - rînd, trebuie să recunosc că sînt curios să văd ce mai zic, ce mai fac cei din casă. Nu-i înţeleg pe cei ce susţin că "nu se-ntîmplă nimic", că "e-o plictiseală", că "ăia de-acolo nu sînt deloc interesanţi" ş.a.m.d.; eu "decupez", la fiecare transmisiune, momente mortale - replici, gesturi, reacţii care apar & dispar fără urmă în caruselul zilnic şi pe care filmul-de-foarte-lung-metraj care este "Big Brother" le păstrează intacte! Dacă ajungi să-i cunoşti, constaţi că nici unul din cei de acolo nu este cu totul anost, că - deşi există exhibiţionişti absoluţi, lideri în domeniu, precum Iza sau Ernest - fiecare din ei are o poveste, o viaţă şi-o trusă de machiaj care se împuţinează pe zi ce trece... Care este deosebirea între "actorii" BB şi Actorii din toate timpurile, care joacă mereu alte şi alte roluri? Una foarte mică, de fapt: unii trăiesc "paradoxul lui Diderot" în cunoştinţă de cauză, ceilalţi - nu.

"Big Brother" nu este teatru, nu este cinema; este cîte puţin din amîndouă. El reuşeşte - prelungit pînă-n casele noastre de televiziune şi Internet - să ne aducă Viaţa mai aproape, în direct, 24 de ore din 24... Iar pentru asta sînt dispus să mă zgîiesc la ecran oricît!



Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer