Pe undeva stângaci (pentru că nu a respirat printre cuvinte şi nu a dat profunzime rostirii sale), dar entuziast, tinereţea a venit şi din interpretarea Ioanei Bugarin, căreia i-aş sugera mai multă răbdare în prezenţa pe scenă pentru (o) Ofelia. Tinereţea a venit şi din nebuna şi spumoasa ciudăţenie a Dianei Gheorghian care face un rol secundar, terţiar sau, oricum, nou şi prezent (jucând un personaj denumit Amy). Este magistral acest personaj pentru că este expresia unirii contrariilor, căci nu ştii de unde vine şi ce reprezintă, dacă este întruchiparea eu-lui vigil ce te atenţionează că ai luat-o razna sau spiritul încovoiat al tricksterului, intuiţia îmbătrânirii şi frica de moarte a regizorului sau strigătul de prevenţie al suicidului deghizat, senilitate, nebunie sau ludic burlesc. Oricum ar fi, Diana Gheorghian demonstrează măiestrie prin fiecare mişcare şi notă mimată, iar personajul ei marchează, de-a lungul reprezentaţiei, un fel de semne de exclamare, ce servesc drept borne despărţitoare ale scenelor, fapt pe care nu-l reuşeşte întotdeauna clar, nu neapărat din pricina jocului său, ci a construcţiei personajului Femeia în roşu (Mădălina Ciotea).
Tinereţea transpare şi din costume (Lia Manţoc), din aproape monocromia personajelor şi scenelor cheie, care nu au avut nevoie de accentuări excesive pentru a transmite prospeţime. Cu siguranţă, ilustraţia muzicală a fost unul dintre punctele puternice ale serii imprimând întregului spectacol o forţă şi o vibraţie comparabilă doar cu (şi poate izvorâtă din) voinţa regizorului de a ieşi bine întreaga reprezentaţie. Împreună cu light design-ul piesei, coregrafia personajelor şi încălţămintea intenţionat, din când în când, colorată a personajului colectiv, textul shakespearian este ajutat să se cufunde în timpul prezent, conferind calitatea de haute-couture viziunii galgoţiene, tocmai prin contaminarea de Zeitgeist a piesei şi, respectiv, prin traducerea acesteia în limbajul vremurilor actuale.
Tot tinereţe şi actualitate s-a încercat şi prin sexualizarea, uşor gratuită, uşor excesivă şi mult prea "politic-corectă" care a acţionat, uneori, divergent faţă de text, pierzând sau diluând, pe alocuri, spiritul faptelor (vezi scena sărutului între Laertes şi Hamlet, sărutul incestuos între frate şi soră, atingerile prea duioase, pe undeva dubioase, între mamă şi fiu). Există personaje care, deşi importante, nu se văd foarte bine. Laertes (Vlad Bîrzanu) este un astfel de caz. Este posibil să existe, în ciuda unei interpretări promiţătoare, dezavantajul, nu îmi imaginez intenţionat, al unei discrepanţe în schemele corporale ale celor doi tineri actori.
De apreciat a fost şi mişcarea între planuri prin schimbarea, la pauză, a sălilor. Am înţeles intrarea în mormântul sălii Studio, în atmosfera morţii regale şi a tăcerii care "rămâne în rest". M-am bucurat de efectul de oglindire faţă de ceilalţi spectatori şi de apropierea de actul artistic prin simţirea respiraţiei imediate a actorilor aflaţi la 20 de centimetri de noi. Nota pentru alegerea sălii Studio creşte spre maxim pentru că la închiderea piesei felul în care a fost aranjată sala a permis amestecarea artiştilor la prezentarea finală asigurând, în acest fel, topirea sănătoasă a faimei pe care rolul bine făcut al lui Hamlet ar fi fost în pericol să o reverse asupra unui singur participant, minimizând importanţa jocului celorlalţi actori. Cumva, aş fi simţit nevoia de echilibru context-personaj principal-personaje şi în prima parte a spectacolului, căci în atmosfera lui aluneci după un debut mult prea explicit.
Oricum, în seara aceasta părinţii nu şi-au eclipsat fiul, chiar în condiţiile în care regina Gertrude (Ana Maria Moldovan) transmitea mai multă viaţă decât uşor blazata şi (din sală observata) oboseală în interpretare imprimată în Claudiusul lui Marian Ghenea.
Cu o distribuţie bine cântărită, Dragoş Galgoţiu a reuşit să aducă împreună interpretări mature şi experimentate, identificabile imediat în prezenţa "melodioasă" a lui Polonius (Victor Popescu), macabrul umor şi stil ţintit absurd al groparilor (Irina Mazanitis şi Laurenţiu Lazăr), bâlbâiala aproape perfect executată a perenului slujitor, Reynaldo (Relu Poalelungi) şi cocoaşa bine purtată şi ochii tulburi ai orbului Osric (Marian Lepădatu), cu ceva mai tinerele speranţe, dintre care, am reţinut două alte roluri, echilibrat executate, cu o sclipire aparte: Rosencrantz (Alin State) şi al actorului care interpretează ucigaşul (Anda Saltelechi). Am sesizat echilibrul calm, deloc deranjant, aproape perfect, cu care au fost rostite de Hamlet (Eduard Trifa) într-o voce penetrantă prin firesc, frazele celebre "A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea" şi "Restul este tăcere", precum şi simbolistica puternic viscerală transmisă de craniul-pământ. Fascinant instinct artistic al regizorului!
Nu doar prin reacţia extactică a publicului, de la finalul spectacolului, ci aproape prin orice element şi personaj, se intuieşte forţa cu care Dragoş Galgoţiu şi-a dorit să reuşească performanţă cu acest spectacol. Este foarte probabil un spectacol candidat la un mare premiu. Sper să nu fie candidat şi la pericolul inflaţiei posibil generată după faimă. În rest, spectacolul este lumină, umbră, ritm, sexualitate şi dragoste, moarte, viaţă, sus, jos. Şi este tinereţe. Multă tinereţe (ca o frică de moarte), prospeţime şi experiment reuşit!
(duminică, 09 decembrie, 2018 - Bucureşti)