martie 2019
Capharnaúm / Capernaum
Mă învîrt de vreo două zile în jurul ideii că aş putea semna cel mai scurt text apărut vreodată pe LiterNet. Ar fi practic o propoziţie în care să spun scurt şi la obiect că "filmul ăsta mi-a rupt sufletul". N-ar fi chiar o cronică de film (majoritatea textelor mele nici nu au pretenţia că ar fi aşa ceva), dar ar exprima perfect ceea ce simt.

Cum şi de ce să adaugi elemente în plus? În cîte feluri ţi se poate rupe sufletul? Care e punctul unde se frînge ceva în tine şi te lasă mut de emoţie? Mai priveşti lumea la fel după ce traversezi un ocean de mizerie şi nedreptate umană? Cîtă suferinţă poate îndura cineva care nu are decît vina de a se fi născut? Nu sînt întrebări retorice, sînt argumente în favoarea afirmaţiei că, odată ce ai văzut acest film, cu siguranţă ceva se zguduie înlăuntrul tău. Duci cu tine, din sala de cinema, cei mai trişti ochi de copil care te-au privit vreodată de pe un ecran. Iar la întrebarea de ce ar merita văzut Capharnaüm, răspunsul are legătură cu empatia. Aşa de des ni se pare că trecem prin greutăţi insurmontabile, aşa de mulţi adolescenţi din jurul nostru au impresia că li se cuvine totul, încît acest film te ajută să relativizezi, să înţelegi că pe lumea asta există drame inimaginabile pe care poate nici nu le bănuieşti. În comparaţie cu ele, micile tale frustrări / nemulţumiri / nefericiri pălesc şi devin insignifiante.

Capharnaüm a fost tradus în româneşte Capernaum - Haos şi speranţă. Haos este din plin; cît despre speranţă, e de găsit doar în ultima imagine a filmului, cînd ochii trişti ai protagonistului se luminează în zîmbet. Poate şi în povestea biblică a unuia dintre miracolele înfăptuite de Isus în oraşul Capernaum. Dar acolo speranţa se transformă în opusul ei, căci tot Isus a blestemat oraşul Capernaum, din cauza lipsei de credinţă a locuitorilor lui. Din nume propriu, în limba franceză "capharnaüm" a devenit substantiv comun, pe care dicţionarul Larousse îl defineşte ca un loc plin de lucruri aflate în dezordine.

Greu de imaginat mai multă dezordine ca în suburbia libaneză unde se întîmplă povestea din Capharnaüm. Dezordine arhitecturală, ce te frapează la nivel vizual şi dezordine umană, ce te întoarce pe dos. Zain e un copil de 12 ani ce trăieşte cu surorile lui (am încercat să număr cîte sînt, n-am reuşit să le ţin socoteala) în nişte condiţii mizerabile. Verbul "a trăi" e nepotrivit de fapt, căci numai viaţă nu se poate considera existenţa lor. N-au ce mînca, n-au pe ce dormi, nu au nici o şansă la un trai decent. Singura soluţie pentru băieţii din familie este să meargă să muncească de mici, iar pentru fete să fie vîndute ca neveste, de îndată ce le vine menstruaţia şi adulţii decid că sînt pregătite să schimbe domiciliul familial cu unul conjugal. Asta e soarta lui Zain şi a surorii sale, Sahar. Oricît încearcă Zain să o protejeze pe sora lui de abuzul unei plecări cu forţa din casa părinţilor, fata e dată în schimbul unor... găini. N-o să vă povestesc cum ajunge puştiul ăsta să fie condamnat pentru crimă, să se apropie de o refugiată din Etiopia sau să îngrijească un copil de un an, pentru că aş strica toată surpriza vizionării filmului. Vă spun doar că Zain face o afirmaţie pe care chiar nu poţi să o contrazici cînd vezi prin ce trece copilul ăsta. Mort de foame, murdar, disperat şi sătul de toate necazurile în care se scufundă, el zice că "viaţa e un munte de rahat". Şi îi cheamă în instanţă pe părinţii lui, pentru vina de a-l fi adus pe lume. Dar mai cu seamă pentru ca să li se interzică să mai facă alţi copii.

Orice părinte e gata să sacrifice totul pentru copilul său? Orice copil are datoria morală să îşi iubească şi să îşi respecte părintele? Parcă uneori realitatea se cere nuanţată.

Nadine Labaki, care a regizat Capharnaüm, e cunoscută mai mult ca actriţă. Însă chiar a făcut un film minunat, pentru a cărui documentare a muncit mult pe teren. Şi-a dat un rol minor în distribuţie (e avocata apărării la procesul intentat de Zain), preferînd să lucreze în majoritate cu actori neprofesionişti. Toţi cei care apar în film trăiesc destine asemănătoare cu cele ale personajelor. Bunăoară, personajul mamei lui Zain a fost inspirat de o femeie cu 16 copii care, de sărăcie, le dădea cuburi de gheaţă cu zahăr ca să supravieţuiască. Şase dintre copiii ei au murit, restul au ajuns în orfelinate. Şase luni a filmat Nadine Labaki pentru film şi doi ani a durat editarea imaginilor pînă să ajungă în forma finală. Zain îşi joacă propriul rol, e în realitate refugiat sirian şi este fabulos cît de autentică e prezenţa lui în faţa camerei. Puştiul e născut în 2004, avea chiar 12 ani la momentul filmării şi nu ai cum să nu te întrebi cum de se descurcă atît de emoţionant în rolul teribil de greu pe care îl are. Împreună cu copilul de un an căruia îi poartă de grijă fac un cuplu ce îţi rămîne întipărit pe retina sentimentală a memoriei.

La premiera de la Festivalul de la Cannes din mai 2018 (unde a obţinut premiul juriului), Capharnaüm a fost ovaţionat vreme de 15 minute.

Regia: Nadine Labaki Cu: Kawthar Al Haddad, Boluwatife Treasure Bankole, Nadine Labaki, Zain Al Rafeea, Yordanos Shiferaw, Fadi Yousef

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus