Concertul Orchestrei simfonice şi al Corului Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din data de 29 martie 2019, a fost dirijat de Leo Hussain şi a adus în faţa publicului, de la sala Ateneului Român, Missa Încoronării în do major, «Krönungsmesse», KV. 317 de Wolfgang Amadeus Mozart, solişti soprana Veronica Anuşca, mezzosoprana Antonela Bârnat, tenorul Nicolae Simonov şi basul Ştefan Lamatic, la orgă Simona Săndulescu, precum şi Simfonia nr. 5 în do diez minor de Gustav Mahler, solo corn Sorin Lupaşcu. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner, directorul adjunct al Filarmonicii George Enescu.
Am ascultat un concert de excepţie, atât datorită repertoriului deosebit de frumos, cât mai ales unei interpretări muzicale inspirate şi de o înaltă ţinută artistică.
Dirijorul Leo Hussain este renumit ca interpret al muzicii lui Mozart, precum şi al repertoriului celei de a doua şcoli muzicale vieneze, din secolul al XX-lea. A studiat la Cambridge University şi la Royal Academy of Music din Londra. A devenit apoi asistentul lui Simon Rattle la pupitrul Filarmonicii din Berlin şi al lui Valery Gergiev, la Filarmonica din Viena. Leo Hussain a fost director muzical la Opera din Rouen şi Landestheater Salzburg. A condus orchestrele simfonice din Viena, Bamberg, Köln, Berlin, Luxemburg, Praga, Orchestra Regală din Danemarca, West Australian Symphony Orchestra, Tasmanian Symphony Orchestra, Auckland Philharmonia, Tokio Metropolitan Symphony Orchestra, precum şi spectacole la Theater an der Wien, Royal Opera House, Coven Garden, Opera din Santa Fe, English National Opera, La Monnaie Bruxelles, Opera de Stat Bavareză şi Opera de Stat din Berlin. A fost invitat la Festivalul Internaţional George Enescu, precum şi la Glyndebourne Festival Opera.
În deschiderea serii muzicale de la sala Ateneului Român, numerosul public a audiat Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu, aflate sub bagheta lui Leo Hussain, interpretând magistral Missa Încoronării în do major de Wolfgang Amadeus Mozart. Această Missă în do major a fost scrisă în anul 1779 şi este o missa brevis, adică de mai mici dimensiuni decât missa solemnis. Ea cuprinde doar şase părţi: 1. Kyrie; 2. Gloria; 3. Credo; 4. Sanctus; 5. Benedictus şi 6. Agnus Dei. Lucrarea vocal-simfonică a fost concepută pentru cvartet solistic - sopran, alto, tenor şi bas - cor mixt, viori, violoncele şi contrabas (lipsesc violele), două oboaie, doi corni, două trompete, trei tromboane, timpani şi orgă. Partitura cornului solist este opţională, fiind compusă înaintea Missei în do major.
Denumirea missei nu se referă la încoronarea unui împărat ori rege, ci la ceremonia religioasă anuală de la biserica Maria Plain din Bergheim, lângă Salzburg, unde era încoronată icoana Fecioarei Maria, icoană care nu pierise, prin miracol, în incendiul din anul 1744. Leopold, Ana Maria, Wolfgang şi Nanerl Mozart vizitau în mod frecvent această biserică.
"În ceea ce priveşte expresia muzicală, este evidentă intenţia lui Mozart de a declanşa emoţii în rândul auditorilor". Se constată, totodată că doctrina afectelor [1] este strâns legată de muzica vocal-simfonică, unde textul oferă cheia expresiei. "Expresia stilului nobil se menţine la un afect predominant, fără prea multe contraste, este vizibilă în tratarea polifonică din muzica religioasă, în starea de spirit înălţătoare şi în mesajul moral intrinsec". [2]
În concertul de la Ateneul Român Missa Încoronării de W.A. Mozart a adus o bucurie şi o imensă pace în sufletele ascultătorilor. Dirijorul britanic Leo Hussain a realizat o versiune foarte reuşită a acestei lucrări vocal-simfonice.
Interesant mi s-a părut amplasamentul artiştilor interpreţi: suflătorii de lemn, în dreapta scenei, cornii în stânga, iar soliştii vocali între orchestră şi cor, solistele în centrul cvartetului vocal. În partea Agnus Dei, soprana Veronica Anuşca a venit în faţă, lângă dirijor.
Admiram cum în debutul părţilor Kyrie, Gloria şi Credo, printr-o anume formulă ritmică, părea că forţele corului se confruntă cu cele ale cvartetului vocal. Rezulta astfel, un contrast timbral dublat de unul de intensitate.
Impresionant realizat a fost momentul în care cvartetul vocal intonează în secţiunea Credo, muzica pe textul liturgic Et incarnatus est (Şi s-a-ntrupat). În acest Adagio, vocile se înălţau armonios, timpul parcă se oprea în loc. Şi câtă măreţie sonoră în Sanctus! Pauzele dintre secţiuni aminteau de ritualul îngenunchierii. În Benedictus, veselia inunda întreaga muzică.
Una dintre cele mai celebre melodii din creaţia sacră a lui Wolfgang Amadeus Mozart este cea folosită pentru secţiunea Agnus Dei.
Aceeaşi temă a fost utilizată ulterior de compozitor în opera sa Nunta lui Figaro, KV. 492, în aria Contesei: Dove sono.
Interpretarea întregii lucrări a produs, fără îndoială, un sentiment de plenitudine. Totul avea un veritabil aer festiv. "Bucuriei transmise de ansamblul orchestral i se adaugă lirismul soliştilor vocali."[3] Soprana Veronica Anuşca a strălucit prin vocea sa limpede, timbrată cu o mare fineţe, atât în intervenţiile solistice, cât şi în dialogurile cu tenorul Nicolae Simonov. Soprana posedă un vibrato cald, frumos controlat, iar modelarea sunetelor are graţie. De asemenea, artista beneficiază de o bună tehnică de messa di voce [4].
Soprana Veronica Anuşca a studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi a absolvit inclusiv cursul de master la clasa prof.univ.dr. Ionel Voineag. A obţinut numeroase premii şi medalii la diferite competiţii precum: Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, Brăila, Concursul Internaţional de Canto Maeştrii artei lirice-Petre Ştefănescu Goangă-Bucureşti, Concursul Internaţional de Canto Sabin Drăgoi, Timişoara, Medalia de Excelenţă din partea Uniunii Muzicienilor Interpreţi din România. A cântat la principalele opere din ţară. A evoluat de asemenea, pe scene din Anglia, Italia, Polonia şi Lituania.
Mezzosoprana Antonela Bârnat, prin calitatea vocii sale, cu o desfăşurare dramatică deosebită, a armonizat cvartetul solistic vocal, experienţa sa aducând un plus de calitate interpretării lucrării mozartiene. După studiile la Liceul de Artă din Braşov a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti la clasa prof. Georgeta Stoleriu. Antonela Bârnat a obţinut premii la Concursul Internaţional de Canto Maeştrii artei lirice-Magda Ianculescu, Bucureşti, Malmö Singing Competition-Suedia şi la International Contest for lyricals soloists, Rodos-Grecia.
A efectuat turnee în Elveţia, Germania, Bulgaria şi Franţa. A fost invitată la Festivaluri muzicale precum: Festivalul de Operă Gut Immling din Germania şi Festivalul Internaţional George Enescu. A realizat înregistrări şi recitaluri cu muzică românească contemporană.
Tenorul Nicolae Simonov are excelente calităţi vocale, iar când interpretarea sa le aduce în prim plan, în părţile solistice, ele devin evidente: ambitus extins, timbru calitativ şi un passaggio [5] bine rezolvat. Am remarcat o frazare elegantă în intervenţiile sale şi o bună colaborare cu ceilalţi solişti vocali, precum şi cu ansamblul coral şi orchestral. Nicolae Simonov a studiat arta vocală cu profesorii: Corneliu Fânăţianu, Liliana Dumitrache şi Georgeta Stoleriu. Este absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. A colaborat ca solist cu Opera Naţională din Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune. A susţinut de asemenea, diferite recitaluri la Biserica Neagră din Braşov şi Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti.
Am remarcat la basul Ştefan Lamatic o voce plină, având claritate şi supleţe. A studiat iniţial pianul, la Colegiul Naţional Dinu Lipatti din Bucureşti, obţinând diferite premii, iar apoi a urmat cursurile de canto la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa prof.univ.dr. Ionel Voineag. După absolvenţă, Ştefan Lamatic s-a perfecţionat la Şcoala de vară George Solti din Italia (2016). A obţinut premiul pentru cel mai bun tânăr interpret la Concursul Hariclea Darclée, Premiul Prahova Night la Concursul Opera Start. A colaborat ca solist cu Angela Gheorghiu, Alexandru Badea, Dorin Mara şi Gladiola-Niţulescu.
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneu, auditoriul a ascultat, în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Leo Hussain, Simfonia nr. 5 în do diez minor de Gustav Mahler, solo corn Sorin Lupaşcu. Simfonia a fost compusă între anii 1901-1902 şi este alcătuită din cinci părţi, ordonate de compozitor în trei secţiuni distincte, corespunzătoare unei tragedii: actul I. 1. Trauermarch; 2. Stürmisch bewegt. Mit grösster Vehemenz; Actul II. 3. Scherzo; Actul III. 4. Adagietto; 5. Rondo Finale.
O muzică copleşitoare, de la primul până la ultimul sunet. Ascultam la începutul simfoniei o temă sumbră, ca de marş funebru, intonată de cele patru trompete. Iar ritmul îmi amintea de tema destinului, din cea de-a cincea simfonie a lui Ludwig van Beethoven. Parcă se zărea o lume îndoliată, încolonată într-un cortegiu funerar. Teme de o rară frumuseţe se înlănţuiau ordonat, conducând ascultătorul spre contemplaţie. În partea a doua, se menţinea atmosfera funebră, însă tensiunea creştea. Apăreau stridenţe puternice. Părea o anticipare a exclamaţiilor din operele expresioniste. Mai apoi, în Scherzo se auzeau cornii intonând motive din partea anterioară. Era acolo un amestec de limbaj romantic şi unul cu iz popular austriac. Cornul solistic devenea un adevărat personaj. Cât de frumos au sunat Trio-urile din Scherzo! Adagietto-ul l-am perceput într-adevăr ca pe un unicat, prin ineditul orchestral. Instrumentele cu coarde şi harpa au creat o lume a iubirii declarate sfios. Simţeam seninătatea anilor de adolescenţă, exprimată în liedurile compozitorului. O oază de linişte, înaintea finalului furtunos. Rondo-ul final, atacat imediat, a readus o lume a luptei. Auzeam o polifonie densă, în care virtuozitatea interpreţilor, suflul eroic şi marea diversitate timbrală erau măiestrit dozate de către dirijorul Leo Hussain.
Publicul aflat în sala Ateneului a răsplătit cu aplauze, ovaţii şi numeroase chemări la rampă pe artiştii care le-au oferit o muzică elevată, cu profunde teme de meditaţie.
NOTE
[1] teoria afectelor a fost o teorie estetică muzicală cu larg ecou în creaţie secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Potrivit acestei teorii se pot stabili, ierarhiza şi codifica în sfera tematicului şi a armonicului o seamă de mijloace răspunzând unor stări psihice (afecte) precise. Momentul de înflorire a teoriei afectelor are loc în mediul barocului muzical german, ajungându-se la prescrierea unui adevărat cod de formule ritmice şi armonice sau ritmico-melodice. - https://dexonline.ro/definitie/afectelor
[2] Sandu-Dediu, Valentina: Octave paralele, capitolul O retorică a parametrilor muzicii clasice, Editura Humanitas, 2015 (ediţie digitală) - https://books.google.ro
[3] Popescu-Deveselu, Vladimir: program de sală Filarmonica George Enescu, martie 2019, pag. 7.
[4] messa di voce este o tehnică de cânt care necesită menţinerea înălţimii sunetului, în timp ce intensitatea creşte gradat şi apoi se diminuează treptat; însă intonaţia, timbrul şi vibrato-ul se menţin. - wikipedia.org/wiki/Messa_di_voce
[5] Passaggio (pasajul) reprezintă punctul de tranziţie de la zona ambitusală în care un tenor se simte cel mai bine şi unde timbrul vocii sale este cel mai calitativ, la zona mai înaltă. Această ruptură se produce de obicei la sunetul fa diez, din octava întâi. - wikipedia.org/wiki/Tenor
* fotografia dirijorului Leo Hussain a fost preluată de pe site-ul opera-online.com/leo-hussain