Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit

Lecţia plastilinei - Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit


Andrei Gorzo

Dilema Veche, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Care sînt cele mai mari vedete de film ale momentului? Dacă aş face parte dintr-o comisie obligată să analizeze toate revendicările şi s-o aleagă pe cea mai îndreptăţită, tot ce vă pot spune este că aş acorda o atenţie specială CV-urilor gemene depuse de Wallace şi Gromit. Judecaţi şi dumneavoastră: celor doi nu le-au trebuit decît trei filme (şi acelea de scurt-metraj) ca să ajungă la notorietate, la bogăţie şi la Oscar (de două ori; şi încă o dată la un pas de el). Ca model de reuşită în ziua de azi, mi-e greu să găsesc ceva mai înălţător. Am în vedere şi faptul că, în viaţa de toate zilele, cocoţaţi unul pe umerii celuilalt, cei doi nu măsoară mai mult de o jumătate de metru; şi faptul că bietul Gromit s-a născut fără gură; şi faptul că Wallace e un chelios care nu se sfieşte să poarte pe ecran veste croşetate (de Gromit); şi faptul că, în materie de distracţii, amîndoi propovăduiesc statul acasă - cu o felie de brînză sau cu o pereche de andrele; şi, bineînţeles, faptul că amîndoi sînt făcuţi din plastilină - ne amintim de asta ori de cîte ori vedem urmele lăsate de mîinile modelatorilor pe corpurile lor.

Nici nu ştiu cum să evoc confortul şi căldura pe care le pot inspira amprentele acelea - garanţia omenescului sîrguincios, dar supus greşelii, sugestia unui travaliu deopotrivă maniacal şi calmant -, prin contrast cu aerul bibilit, nefiresc de curat, al animaţiei realizate pe computer. Nici nu ştiu cît de tentante mai sînt aceste virtuţi - ale magiei produse în condiţii mai degrabă artizanale decît industriale, păstrînd aspiraţii mai degrabă casnice decît planetare - în ochii copiilor dumneavoastră. Dar li se potrivesc de minune unor eroi ca Wallace şi Gromit - creaţiile animatorului britanic Nick Park; se potrivesc cu plăcerile lor tihnite, cu dezirabila lor înapoiere, cu sublimul lor provincialism. Wallace şi cîinele său, Gromit, trăiesc într-un orăşel englezesc arhetipal; te tot aştepţi să dea nas în nas cu lordul Emsworth - personajul lui P. G. Wodehouse -, venit de la conac cu ocazia concursului anual de frumuseţe porcină. În filmul lui Park nu există aşa ceva, dar există un concurs de horticultură şi există un conac, a cărui suverană, Lady Tottington, poartă pe cap, pe post de păr, un fel de barabulă lînoasă şi îi tratează pe iepuraşii ce-i distrug grădina cu un sentimentalism descreierat ("Uciderea creaturilor pufoase nu e niciodată justificată!") demn de cele mai caraghioase eroine wodehousiene. E datoria firmei Anti-Pesto, reprezentată de Wallace şi Gromit, să protejeze grădinile cetăţenilor împotriva acestei "maşini perfecte de distrus legumele" cunoscută şi sub numele de iepure.

Wallace, care e şi inventator, construieşte un dispozitiv de spălare a creierului iepuresc; astfel, "omenirea va fi scăpată pentru totdeauna de problemele cu iepuri". Dar experimentul produce un "iepurolac", care din păcate nu e un drog nou, avînd ca instrucţiuni de folosire: "Mergeţi, inhalaţi şi înmulţiţi-vă!", ci un iepure-vîrcolac, în care vicarul vede năpasta trimisă de Dumnezeu pe capul păcătoşilor care s-au luat la întrecere cu El, îngrăşîndu-şi artificial legumele. "Luaţi seama la iepurolac!", spune el, cu un tremolo lugubru în care se aud, distorsionate comic, ecourile a o mie de horror-uri şi apocalipse cinematografice. De aici provine imensul farmec al lui Wallace şi Gromit - din tratarea la scară bombastic-hollywoodiană a unor preocupări cît mai obstinat-parohiale, cît mai retrograd-englezeşti.

În plus, Nick Park şi co-realizatorul său, Steve Box, îşi îndeplinesc cu brio îndatoririle moştenite de la clasicii animaţiei "de acţiune", Tex Avery şi Chuck Jones, care, la rîndul lor, preluaseră ştafeta de la Chaplin şi Keaton şi duseseră cascadoria comică dincolo de limitele permise lutului amărît din care sîntem creaţi. Ei bine, cascadoriile realizate de Wallace şi Gromit (în special o bătălie aeriană cu avioane împrumutate dintr-un carusel) sugerează că Dumnezeu şi-a ales greşit materialul: uite cum se mişcă plastilina lui Park! Pe de altă parte, mărturisesc că secvenţele de acţiune au început să mi se şteargă din memorie. De neuitat şi de neegalat este aerul flegmatic şi rezervat al lui Gromit (e greu să fii la fel de rezervat ca un personaj căruia îi lipseşte gura). De unde-i vine prestanţa asta (rarisimă printre vedetele de azi, britanice sau ba, animate sau ba)? Răspunsul e elementar: tot din plastilină. Oricît de bine s-ar mişca, dirijată de Park, punctul ei forte - talentul ei special, vocaţia ei - rămîne repaosul. Hollywoodul ar trebui să-şi comande cîteva tone. Ar avea ce să înveţe.



 Toate articolele despre Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 La Anim'est 2013 binele învinge - Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit, Vlad Galer
 Lecţia de cinema - The Curse of the Were-Rabbit, Andrei Creţulescu
 Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit - Nu mărimea contează, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer