Dacă aţi fi profesor şi v-aţi confrunta cu situaţia de mai sus, cum aţi reacţiona? Dacă tânăra s-ar multiplica şi, periodic, aţi avea parte de fix acest gen de învăţăcei, cum aţi reacţiona? Vi se pare plauzibila variantă în care aţi lua-o razna?
Cele două paragrafe de mai sus sunt propria încercare de aşezare într-un rezumat a Lecţiei lui Eugen Ionescu, proaspăt aşezată pe scenă de Radu Iacoban la sala din centrul istoric a Teatrului Mic. Orice altă versiune de rezumat e foarte posibilă, după cum probabilitatea ca acest rezumat să fie binişor pe lângă gândul autorului şi / sau al regizorului e foarte ridicată.
Pentru că Lecţia (poate) merge în jde mii de direcţii de gândire, simţire şi interpretare. Şi e inutil să crezi că a ta e mai corectă (termen riscant) decât a altora. Aşa că mai bine îţi relatezi propria versiune şi apoi eşti gata să le asculţi şi pe ale altora.
Cristi Iacob construieşte un profesor care o ia razna gradat, cu poftă, curiozitate şi crescândă mirare. Liliana Pană e o slujnică-mamă cu accente sisifice, pe deplin cunoscătoare a nesfârşit-repetabilului scenariu al lecţiei. Cearcănele rimelate ale celor doi fixează genul programului: horror!
Silvana Mihai e jună în toate: costumaţie, intonaţie, meditaţie. Când, în fine, înţelege cum stau lucrurile (desigur, mult prea târziu), e protagonista unui rapid proces de maturizare, simbolizat printr-o severă durere de dinţi. Mintea (mai exact, măseaua de minte) de pe urmă!
Radu Iacoban îşi construieşte horror-ul cu minuţiozitate. Mai o lumină neliniştitoare (Bogdan Gheorghiu), mai un geam / ecran transparent dincolo de care răzbat imagini frisonante (video by Tudor Prodan), mai un dulăpior din care cad membre (scenografia Cezarinei Iulia Popescu), mai o muzichie înfundat-angoasantă (universul sonor prestat de Aida Šošić e revelaţia spectacolului!) şi capcana e gata. Te prinde de nu te vezi!
Autorul acestor rânduri a resimţit o senzaţie de rău fizic şi habar nu are când au trecut cele cam 80 de minute ale întâmplării. Când a ieşit la lumina, se tot gândea cât din sadismul montării e al lui Ionescu şi cât al lui Iacoban. Ca să ştie pe cine e mai furios. Şi pe cine se cuvine să aplaude mai tare.
Adevărul e că e greu de ştiut ce avea impact mai puternic în Parisul postbelic în care s-a scris textul, dar în România anului 2019 întâlnirea dintre imbecilii care visează grade academice supreme şi profesorii care îşi urcă demenţa pe umerii ignoranţilor de care sunt înconjuraţi e cvasi-letală.
Iar intuiţia lui Ionescu, ce a ales să metaforizeze această tragică intersecţie pe bază de incapacitate de a gândi (vezi eşecul în faţa aritmeticii al elevei) şi de a vorbi (vezi delirul pe tema limbajului al profesorului), e atât genială, cât şi diabolică.
La aproape 70 de ani distanţă de la premiera absolută a Lecţiei, suntem adesea incapabili să realizăm deducţii logice elementare şi să înţelegem sensul cuvintelor pe care le folosim. Absurdul modernismului a devenit realismul post-post-modernismului. Frumoasă evoluţie, nimic de zis!
La umbra unui schelet uman supra-dimensionat, arcuindu-şi braţul stâng în stil pseudo-renascentist, profesorul bagă şi scoate aer dintr-un balon ce are desenat pe dânsul globul pământesc. Se zice că Ionescu a scris Lecţia (şi) ca manifest anti-dictatorial, prin urmare gândul că Cristi Iacob pastişează ironia globului de jucărie din Dictatorul chaplinian poate că nu e chiar aşa excentric.
La umbra refuzului de a învăţa şi fugii de a înţelege, e oricând posibil ca lecţia unui nebun să devină o capcană fără scăpare.