O heterotopie cinematografică - Le bois dont les rêves sont faits la Festivalul Filmului Francez, 2019

În eseul său intitulat Altfel de spaţii (Des espaces autres), Michel Foucault introducea pentru prima oară conceptul de heterotopii. Pentru filozoful francez, spaţiul în care trăim şi în care se desfăşoară erodarea vieţii, timpului şi istoriei noastre nu este un spaţiu vid, în care se situează indivizi şi lucruri, ci este, de fapt, un ansamblu de relaţii care definesc amplasamente ireductibile unele la altele. Unele dintre aceste amplasamente suspendă, neutralizează sau răstoarnă ansamblul raporturilor care sunt desemnate, reflectate sau gândite prin intermediul lor. Este cazul utopiilor şi a heterotopiilor. Dar, dacă utopiile sunt amplasamente fără un loc real, spaţii fundamental ireale, heterotopiile sunt locuri reale, locuri efective, "care sunt un fel de contra-amplasamente, un fel de utopii efectiv realizate în care amplasamentele reale, toate celelalte amplasamente reale care se pot găsi în interiorul culturii sunt în acelaşi timp reprezentate, contestate şi inversate, nişte specii de locuri aflate în afara oricărui loc, chiar dacă sunt localizabile în mod efectiv." Heterotopiile se împart în două mari categorii: de criză şi de deviaţie. În prima categorie intră, de exemplu, locurile sacre, interzise şi rezervate femeilor la menstruaţie, adolescenţilor sau femeilor care urmează să nască. În a doua categorie sunt plasaţi indivizii al căror comportament este deviant în raport cu media sau cu norma impusă.

Documentarul realizat de Claire Simon şi intitulat Le bois dont les rêves sont faits ne poartă într-un astfel de loc în care se juxtapun, într-un singur spaţiu, mai multe amplasamente care, în ele însele, sunt incompatibile. Este vorba despre pădurea Vincennes situată în colţul sud-estic al Parisului şi care se întinde pe circa 400 de hectare. Un spaţiu generos care permite regizoarei ilustrarea conceptului de heterotopie într-un mod inteligent şi provocator.


Realizat de-a lungul celor patru anotimpuri, documentarul surprinde momente din vieţile oamenilor care frecventează pădurea sau care chiar au ales să locuiască acolo. Se alătură şi se află în contrast poveştile şi prezenţa prostituatei cu cea a mamei care îşi scoate pruncul de nouă luni la plimbare, petrecerile tradiţionale ale cambodgienilor sau ale oamenilor din Guineea cu homosexualii care se află în căutarea unui partener de sex, cicliştii care se antrenează cu exhibiţioniştii care folosesc bicicleta ca o cale de scăpare în caz de pericol. Universuri care se întrepătrund, lumi diferite care se află în opoziţie, dar care populează acelaşi spaţiu şi coabitează paşnic.

Pădurea pe care ne-o prezintă documentarul este o pădure diferită, un spaţiu care sparge convenţiile sociale, în care marginalii îşi găsesc locul, alungaţi din lumea normală din care vine privitorul. Se construieşte, astfel, prin alegerea atentă a personajelor, o heterotopie a deviaţiei, a marginalilor, dar şi a celor care au ales să fie diferiţi. Vedem bătrâni cu boli psihice, o femeie care nu îşi poate imagina cum ar putea să trăiască din nou într-un apartament şi trăieşte într-un cort în pădure, un bărbat, angajat al Primăriei care creşte porumbei sau un altul care pictează şi îi ţine regizoarei o scurtă prelegere despre artă, creativitate şi inovaţie. O lume fascinantă, respingătoare, şocantă şi atrăgătoare în acelaşi timp.

De-a lungul documentarului apar din când în când şi cei care administrează pădurea. Aceştia decid tăierea unor copaci, devierea şi remodelarea unui curs de apă, urmăresc înmulţirea şi răspândirea insectelor în arealul pădurii. Înţelegem că acest paradis artificial, acest loc al aparentei libertăţi şi a întâlnirilor ilicite este un loc aflat sub control, fiind necesar un efort considerabil pentru a-i conserva forma şi menirea.

Dacă privitorului nu îi este clară iniţial construcţia documentarului, odată cu proiectarea unor fragmente din conferinţele lui Gilles Deleuze pe locul în care a existat cândva Centrul Universitar Vincennes, aceasta devine evidentă. Nostalgia după acel paradis pierdut din care nu au mai rămas decât nişte ţevi se integrează cu ideea de spaţiu în care, practic, este posibil orice. Ca o paranteză, Centrul Universitar s-a aflat în pădurea Vincennes până în anii '80 când a fost ras de pe faţa pământului în doar trei zile ca urmare a tensiunilor şi conflictelor născute pe baze ideologice. Iniţiat ca un răspuns la mişcarea studenţească din mai, 1968, s-a dorit ca acest centru să fie un loc al inovaţiei, un loc al deschiderii către lumea contemporană. Inovator prin faptul că primea inclusiv oameni fără diplomă, Centrul a propus subiecte inedite de studiu ca arta şi urbanismul. Acolo au conferenţiat nume mari ale epocii ca Andre Glucksmann, Henri Weber, Alan Badiou, Gilles Deleuze şi Michel Foucault.

Documentarul încearcă şi reuşeşte în mare măsură să ilustreze principiile heterotopiilor. Ruptura de timpul tradiţional, deschiderea care creează aparenţa de penetrabilitate, dar care totodată exclude trecătorul neiniţiat ne sunt prezentate prin intermediul unor obişnuiţi ai locului şi al poveştilor pe care aceştia ni le spun. Pădurea este locul în care normalul şi anormalul se întâlnesc, în care convieţuiesc destine şi moduri de a privi viaţa şi lumea diferit, este un spaţiu supus normelor sociale, dar aflat, în acelaşi timp, în afara lor.

Filmul realizat de Claire Simon este un tur de forţă pentru că a implicat o gândire profundă şi o organizare complexă a materialului filmat. Se spune că este mai uşor să scrii plecând de la o concluzie pe care să ţi-o susţii căutând apoi argumentele, dar când vine vorba de realizarea unui film documentar care are drept scop ilustrarea unui concept, lucrurile cred că sunt mult mai dificile. Regizoarea răspunde excelent acestei provocări alăturându-se altor creatori care au găsit modalităţi originale de ilustrare a heterotopiilor ca Dan Graham (Rock my Religion) sau Camille Norment (Degas's Dancer).

* Traducerea textului lui Foucault îi aparţine lui Bogdan Ghiu.