iunie 2019
Festivalul TIFF 2019
Cu două săptămâni înainte de deschiderea ediţiei cu numărul 18 a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, canalul francez TV5 anunţa evenimentul printr-un spot publicitar semnificativ şi făcea vizibilă sigla TIFF pe micile ecrane, fapt ce arată - dacă mai era cazul - importanţa şi valoarea europeană dobândită în timp a acestei mega-întâmplări culturale clujene. Şi a venit 31 mai 2019 şi febra specifică festivalului a luat cu asalt oraşul, a îmbrăcat străzile în panouri de promovare a evenimentelor, a distribuit pretutindeni, nu numai în cinematografe, celebrele deja AperiTIFF-e informative, a pus în mişcare armata voluntarilor. La cinema Arta s-au schimbat scaunele rabatabile scârţâitoare cu unele standard sudate între ele, pereţii proaspăt vopsiţi în gri (alt standard al cinematografelor intrat pe linie) au ornamente aurii.

Michel Gondry a ţinut, la prânz, să inaugureze prima "Uzină a Filmelor de Amatori", pe strada Lombului, în Fânaţele Clujului, acolo unde se preconiza cu câţiva ani în urmă să se ridice uriaşe platouri de filmare. Poate se vor ridica totuşi cândva. Celebrul regizor, scenarist şi producător francez părea copleşit de... pasiunea tinerilor creatori, ahtiaţi după celebritate. Seara, la deschiderea oficială, Tudor Giurgiu şi-a lansat noul film Parking în premieră mondială. Din păcate ploaia a trimis în interior filmul şi spectatorii ce-l aşteptau în arhiplina Piaţă a Unirii, devenită a TIFF-ului, a cinefililor de pretutindeni şi a interesului întru promovarea filmului. Lungmetrajul lui Tudor Giurgiu, ce a rulat după ploaie, simultan în patru săli din Cluj pentru ca toţi cei prezenţi în piaţă să îl poată vedea, a fost întâmpinat cu "o ploaie de aplauze".

Am început slalomul printre proiecţii cu The Third Wife / A treia nevastă, producţie vietnameză din 2018, o foarte nimerită introducere în universul socio-cultural extrem-asiatic, film realizat de Ash Mayfair cu Tran Nu Yen Khe, Mai Thu Huong, Nguyen Phuong Tra My. Inclus în secţiunea Supernova, mă mir cum de nu a fost propus pentru competiţie. Merita! A treia nevastă este o bijuterie a stilului insinuant vizual, propune o delicată poveste din secolul XIX dintr-un sat vietnamez, cu o fată de 14 ani ce devine a treia nevastă a unui bogătaş. Cu inocenţa întipărită pe chip, protagonista traversează treptele erosului şi ale maternităţii integrându-se spaţiului familial, onorând cutumele, legile convieţuirii şi ale tămăduirii prin respectarea tradiţiilor. Inconştientă şi sensibilă, bruscată de masculinitate, este atrasă de iubirea interzisă, o rătăcire a simţurilor, învaţă din dramele apropiaţilor, evoluează, dar rămâne aceeaşi fire rezervată în relaţie cu ceilalţi.


Camera urmăreşte cu discreţie şi cu mare atenţie pentru detaliu trăirile fetei interiorizate, devenită femeie şi mamă de fată, ceea ce îi va limita statutul în cadrul familiei, aducându-i resemnarea sau o undă de răzbunare vag sugerată la un moment dat. Regizorul nu numeşte explicit, ci nuanţează, sugerează, ambiguizează cu mult tact. Naşterea şi moartea sunt prezenţe imuabile, tratate ca mistere existenţiale mirabile. Filmul are o lentoare de-a dreptul cuceritoare prin expresivitatea firească a imaginilor, lentoare benefică pentru învăluirea subiectului în voaluri de tandreţe, e punctat cu momente tragice în derularea faptelor şi adânceşte percepţia despre raportul dintre lumea interioară şi cea exterioară a personajului principal, pentru că prin prisma lui luăm cunoştinţă de specificităţile unei culturi, mai puţin cunoscute la noi. Dulceaţa sonurilor asiatice însoţesc imaginea naratoare.

Ieşind din tablourile pline de delicioasă melancolizare a imaginii, panoramând cu fineţe şi meşteşug relieful geografic şi uman vietnamez, filmul lui Michel Gondry The We and the I / Noi şi eu m-a bulversat şi agasat de-a dreptul prin agresivitatea imaginilor şi a fondului sonor trepidant, voit rebarbativ, întins pe tot parcursul proiecţiei. Descindem în autobuzul din cartierul new-yorkez Bronx în care a tăbărât o ceată de elevi zănatici în drumul lor spre casă din ultima zi de şcoală dinaintea vacanţei de vară. Un bătrân privind la dânşii ar zice direct: nebuni. Dar prezentarea din APERITIFF vrea să ne convingă de "interacţiunile pline de viaţă", comice şi drăgălaşe ale acestor tineri de 16 ani (parcă au mai mult de atât) liberi în idei şi manifestări, dispuşi să râdă şi să facă mişto de oricine. Scenariul îndeasă "interacţiuni" cu ghiotura: este batjocorit de toţi un bărbat cu gura strâmbă, se râde de o poezie pocită a unuia dintre ei, este deranjată şi ironizată o călătoare bătrână, se discută despre un party, se vede un film pe mobil cu cineva care alunecă pe podeaua din bucătărie după ce aceasta a fost unsă cu unt, fetele discută cu cine să se cupleze, recunosc sau nu că au fost bete, că s-au culcat cu diverşi, un "geniu" al muzicii cântă la chitară, altul îi sparge instrumentul cu piciorul, se fumează în autobuz şi şoferiţa grasă găseşte o ţigară în gura unui bebeluş, se mănâncă pizza, iubiţii gay se despart şi bocesc, ceilalţi rămân impresionaţi, etc., etc.


Filmul se vrea o comedie fără limite, zornăitoare şi explozivă, dar pe mine m-a întristat. Umorul e grosier şi neconvingător, muzica neîntreruptă, zgomotul motorului, verbiajul obositor, rânjetul strident, agitaţia, insolenţa, toate te îndeamnă să respingi această radiografiere a unui grup de imberbi puşi pe şotii. Filmul este rezultatul a trei ani de ateliere de actorie şi actorii debordează de vitalitate şi corectă abordare a rolurilor încredinţate. Mai mult chiar, regizorul şi-a dozat tensiunea subiectului împărţind acţiunea în trei capitole: Bătăuşii, Haosul şi Eu. De fapt e urmărită confruntarea dintre eu şi ceilalţi, în care spiritul de turmă devine o forţă, face ravagii, iese din matca normalului venind în contrast cu emoţiile individului. Spre final, se intră într-o intimitate sensibilă care dezvinovăţeşte reacţiile deşuchiate ale grupului. În ansamblu, prestaţia lui Michel Gondry nu m-a satisfăcut decât la nivel de experiment cu câţiva actori cu real potenţial, dintre care aflăm numele câtorva din program: Michael Brodie, Teresa Lynn, Raymond Delgado, despre care, probabil, vom mai auzi.

Descarcă programul TIFF 2019 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus