Schimbul dintre generaţii în variantă finlandeză - Tuntematon Mestari / Ultima lovitură la TIFF, 2019

Dacă Ultima lovitură se referă la un film poliţist, vom vedea pistoale şi crime, dacă face referire la tenis, vom vedea rachete, tenismani şi fani. Nici una, nici alta. Filmul Tuntematon Mestari / One Last Deal / Ultima lovitură al finlandezului Klaus Haro ne introduce în lumea colecţionarilor de artă şi vedem tablouri, albume de artă şi licitaţii. O lume în care gustul rafinat şi pasiunea pentru antichităţi şlefuiesc spirite şi devin "meserii" şi afaceri în lumea artei. Ca atare şi filmările, alegerea cadrelor şi a ritmului acţiunii trebuie adaptate la sensibilitatea, competenţa, experienţa şi rafinamentul actanţilor.

Bătrânul Olavi are experienţa unei vieţi petrecute printre opere de artă în magazinul lui tip consignaţie, plin de tablouri, cataloage, fişe de evaluare etc. Participă la licitaţii, se informează, achiziţionează. Pasiunea de anticar îl îndepărtează de familie, duce o viaţă discretă, monotonă, cunoaşte preţul singurătăţii şi al tranzacţiilor imobiliare în care este, de asemenea implicat la un moment dat. Fiica sa îi aduce pe cap un nepot, spre instruire şi supraveghere, pe nume Otto. Recalcitrant la început, dar perspicace, Otto e dotat cu spirit practic şi dibuieşte uşor cum merg lucrurile în afacerea bunicului său. Olavi îi împărtăşeşte din cunoştinţele sale, precum un maestru ar preda arhiva sa sentimentală unui ucenic. Se face o scurtă introducere în epoca de aur a picturii finlandeze.

Dar planul real se mută subtil în acela al simbolurilor general umane. Sunt prezente trei generaţii prin cele trei personaje principale: bătrânul Olavi, ajuns în pragul pensionării, fiica sa şi nepotul Otto. Printre picturile prezentate nepotului şi explicate cu simţ artistic dobândit este şi un tablou cu un bătrân şi cu un copil învăluiţi în luminile aurii ale apusului. Un om care are în spate un trecut (el) şi un copil cu viitorul în faţă (Otto). Translaţia în metafizic atinge pregnanţe arhetipale, cu reţinere conturate. Oare întâmplător numele celor doi încep cu O? Otto devine Olavi mai târziu? Generaţia îmbătrânită transferă experienţa şi înţelepciunea ei celei care vine din urmă. De altfel, filmul dobândeşte discreţie şi candoare în derularea acţiunii, dar miza e alta. Ochiul cunoscător al lui Olavi descoperă la o licitaţie un tablou nebăgat în seamă şi, documentându-se, ajunge să identifice pictura, un portret de bărbat, ca aparţinând celebrului pictor rus Ilia Repin. Tabloul nu e semnat, dar flerul de colecţionar îl îndeamnă să-l cumpere pentru 10.000 de euro, după ce împrumută şi din economiile băiatului. Vrea să-l vândă pentru 120.000 de euro unui colecţionar suedez, dar nu reuşeşte. Un alt expert îşi vâră coada, cunoscând adevărata lui valoare şi vrea să o prostească pe mama lui Otto să-l cumpere la un preţ derizoriu. Intervine Otto şi tabloul va fi adevărata moştenire din partea bunicului. Misterul nesemnării picturii este dezlegat. De la Muzeul din Helsinki primeşte informaţia că tabloul pictat de Repin este o icoană cu chipul lui Crist, iar icoanele nu sunt semnate de autorii lor.


Protagoniştii filmului sunt Heikki Nousiainen, Pirjo Lonka şi Amos Brotherus, fizionomii şi expresivităţi specifice arealului antropologic al nordului european.

Deşi se spune despre oamenii nordului că sunt firi reci, introvertite şi singuratice, aşa cum e şi bătrânul Olavi, trăind din afacerea lui, retras şi singur, calculat şi echilibrat, impresia e alta. Prin atitudinea lui şi prin scrisoarea-testament citită în final el exprimă atâta caldă înţelegere pentru rostul lui pe pământ şi pentru cel ce îi va urma, preluându-i, probabil, afacerea. Schimbul între bunic şi nepot s-a făcut cu o ultimă lovitură reuşită. Un romb din brâncuşiana "coloană fără sfârşit" a generaţiilor.