Ultima zi de TIFF, 2019

Sastisit de atâtea vechituri clasice sau clasicizante (în cinema dar şi în teatru), de remake-uri pe subiecte arhicunoscute, de Shakespeare într-o mereu insolită montare futuristă, m-am orientat spre noutăţi exclusiviste în această ediţie (a XVIII-a) a TIFF-ului, tumultuos revărsată pe ecranele Clujului, ieşit bine din timiditatea şi inocenţa începuturilor festivaliere. Am ingurgitat hălci din realitatea zilelor noastre oglindite artistic sau documentarist în zeci de pelicule, curios să aflu modalităţi de expresie, experienţe de viaţă, adevăruri despre lumea în care trăim. Mă declar un consumator de artă ahtiat după noutăţi de orice fel. Deschid rar uşa consignaţiilor cu obiecte acoperite de un strat substanţial de praf muzeistic. Festivalurile sunt o oază de libertate şi TIFF-ul nu face excepţie de la această regulă.

Am înţeles mai bine acest lucru atunci când tânărul regizor al filmului Acid, Alexander Gorchilin, la Q&A, în ultima zi a festivalului, a spus că la ei în Rusia există câteva subiecte tabu, cum ar fi politica actuală, filmarea în biserici (el a filmat totuşi, dând şpagă) şi homosexualitatea. Totuşi, la festivaluri, a spus el, se admit şi acestea. Dar a rămas foarte surprins urmărind proiecţia filmului lui Radu Jude Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. A apreciat în mod deosebit deschiderea regimului de la Bucureşti spre realizarea unui proiect atât de curajos precum dezbaterea lipsită de prejudecăţi şi bariere politice a unor subiecte delicate, controversate din istorie. Masacrul evreilor din Odesa din 1941, cu rolul mareşalului Antonescu, e numai unul dintre acestea, analizat, întors pe toate feţele de regizoarea incisivă a unui spectacol evocativ în aer liber, Mariana Marin, interpretată de Ioana Iacob şi reprezentantul instituţiei finanţatoare (primăria), domnul Movilă, rol încredinţat regizorului de teatru Alexandru Dabija. Disputele, controversele purtate de protagonişti, atingând şabloane propagandistice din epocă, distrugându-le de fapt, balansează ideea de bază între poziţia de victimă şi călău a naţiunii române după rolul jucat în aceste tragice evenimente. Desigur, bătaia filmului e puternică şi atinge sensibilităţi naţionaliste neelucidate pe de-a-ntregul până în ziua de azi. Ora de istorie servită de Radu Jude sub forma unui spectacol-reconstituire este o provocare la neuitare, la cunoaştere şi justă evaluare a implicării României în holocaust. Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată, spune un proverb. Chemarea la raport a conştiinţei unui popor trebuie făcută cu orice risc. Prea ne-am culcat pe laurii autovictimizării dulcege.

Nici Rusia nu mai are eroi ca altădată în război, în literatură, în film. Versul lui Andrei Voznesenski devine emblematic azi: Din eroi se născură eroi, însă anti. Antieroii mişună prin filmele ruseşti ca strigoii atinşi de catalepsie. Vezi Chelovek, kotoryy udivil vsekh / Omul care i-a surprins pe toţi şi Acid (amintit deja). Dar numai în filmele ruseşti? Nu la fel se întâmplă în ultimele producţii chinezeşti, greceşti, nemţeşti, turceşti, ca să nu mai vorbim de cele americane? Violenţa, crima, homosexualitatea, violul, drogurile au luat locul bunelor raporturi între oameni, instalând anxietatea şi depresia. După ce am văzut Da xiang xi di er zuo / Elefantul nemişcat, Aidiyet / Belonging / Crimă în familie, Systemsprenger / System Crasher / Copilul-problemă, To thávma tis thálassas ton Sargassón / Miracolul din Marea Sargaselor, Jonathan Agassi Saved My Life / Jonathan Agassi mi-a salvat viaţa şi M, conţinând crude şi uneori dezgustătoare adevăruri despre relaţiile interumane din viaţa de azi, m-am întrebat îngrozit, siderat, exasperat: în ce lume trăim? Să mă explic. Griul uniformelor din filmele turnate în epoca Mao a fost înlocuit cu cenuşiul promiscuităţii din suburbiile sordide, nu ni se arată faţa luminată a "miracolului chinez" (Elefantul nemişcat). Oamenii cei mai apropiaţi, banali şi inofensivi, din Turcia sau de aiurea comit crime abominabile (Crimă în familie). În ciuda dezvoltării economice şi a bunăstării ostentative din Germania, copiii ajung depresivi şi schizofrenici din lipsa afectivităţii materne (Copilul-problemă). În orăşelul grecesc Missolonghi, unde Byron a murit în revoluţie, atunci se duceau lupte pentru libertate şi idei democratice, acum, un grup de localnici participă la orgii scabroase (Miracolul din Marea Sargaselor). Un porno-star gay din industria sexului ajunge la nivel de sex simbol mondial, luând locul lui Marilyn Monroe din anii '60 (Jonathan Agassi mi-a salvat viaţa). La secţiunea Ora de religie, în loc să-ţi înalţi sufletul spre sacralitate şi purificare, afli despre violarea minorilor din capitala mondială a societăţii evreilor ultraortodocşi, din gura lui Menahem Lang, cântăreţ liturgic din Bnei Brak (M.). O, nu! E prea mult! E mult prea mult!

Vreau să mă întorc la melodramele istorice, la subiecte axate pe idile romantice, la Shakespeare în orice montare, numai Shakespeare să fie, valoare să fie. Valoare umană şi artistică. Prezentul (astfel prezentat) e repulsiv!