Ceea ce frapează în filmul columbian este faptul că deşi duritatea este la cote înalte, violenţa este prezentată adesea ca o joacă sau o distracţie pentru cele opt personaje, printre care şi două fete. Protagoniştii păstrează legătura cu lumea modernă doar printr-o staţie radio şi singurul vizitator este un comandant de la care primesc ordine, iar ei par să se complacă în acest microunivers în care cine e mai puternic devine lider, iar cei slabi sunt înlăturaţi cu lejeritate. De cele mai multe ori, de altfel, ceea ce le lipseşte acestor tineri este afecţiunea reciprocă, deşi se protejează unul pe altul, la nevoie, de influenţe exterioare şi împart orice obiect sau aliment în mod democratic. Acest ultim fapt creează o comunitate cu propriile reguli interne, bazată pe încredere şi obedienţă. Liderul este acela care decide destinul grupării, iar în momentul în care, în urma unei tragedii, responsabilitatea este pasată unui al doilea şef, cei şapte rămaşi în acţiune îşi continuă misiunea pe cont propriu şi preiau puterea, rupând legătura cu unitatea de comandă. Acesta este punctul de maximă tensiune în care Landes reuşeşte să exprime clar ideea că odată ce un grup este bine consolidat, are parte de un lider puternic, deţine hrană şi, mai ales, muniţie, regulile se pot schimba şi ceea ce se obţine este independenţa. Capacitatea de a ucide şi rezistenţa fizică sunt doi dintre factorii ce îi ţin în viaţă pe protagonişti, iar lucrurile se transformă într-un scenariu asemănător aceluia din romanul lui Golding, Împăratul muştelor, însă pe un ton cu atât mai surescitant şi mai puternic odată ce adaugăm elementul vizual.
Vizualitatea este, de altfel, ceea ce face ca acest film să funcţioneze până la capăt. Planurile ample de peisaj, materialitatea sângelui, a noroiului şi a pielii, în general, îi dau lucrării lui Landes o adâncime şi o amplitate mult mai mare. Cadrul prin care se deschide filmul, un peisaj de apus filmat în contre-jour este, de exemplu, alături de imaginea junglei sau de perspectiva în profunzime observată de pe înălţimea stâncilor, unele dintre cele mai frumoase cadre din punct de vedere estetic. Prin urmare această latură a imaginii contrastează cu luptele corp la corp sau cu moartea ce pândeşte fiecare personaj. Pare că natura este singura ce nu suferă din cauza violenţei, care protejează bunul mers al lucrurilor şi ascunde fuga celor ce vor să evadeze din acest ciclu al durităţii, cum o face Doctoriţa sau unul dintre băieţi.
Monos mizează pe culoare şi pe atmosferă pentru a crea o imagine completă a ceea ce înseamnă o adolescenţă neobişnuită şi o inocenţă pierdută şi îi reuşeşte din toate punctele de vedere. Este un film grandios pentru că spune o poveste a războiului nesfârşit şi al pregătirii pentru conflict, în timp ce vieţile unor tineri sunt distruse în acest demers. Totuşi, până în final nu reuşim să înţelegem dacă aceste practici eronate vor dispărea, însă ceea ce ne rămâne întipărit în memorie sunt efectele tragice pe care violenţa o are în conştiinţa tinerilor. Iar acest avertisment se referă nu doar la arme sau la lupte reale, ci şi la produse audio-vizuale, la jocuri sau la experienţe ce afectează, în secolul informaţiei, fiecare caracter tânăr expus la fiecare dintre ele. Or, acesta este unul dintre semnalele principale pe care Landes le trage prin Monos, alături de istoria sângeroasă a Americii de Sud şi a crimelor juvenile. Şi de aceea este un film actual care îşi merită trofeul şi aprecierea, atât în rândul criticii, cât şi a audienţei, deşi pentru cea de-a doua nu este deloc un film uşor, ci unul care oferă o temă de casă şi care lucrează la nivel emoţional, prin imagine mai mult decât prin subiect şi viceversa.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..