Pentru a elimina balastul politic sau ideologic, Wolfgang Fischer, regizorul şi co-scenaristul, părăseşte terra firma, spaţiul natural al omului, şi îşi plasează acţiunea în largul mării. Alegerea sa este potrivită ca mijloc retoric: pe uscat, din cauza exploziei demografice, am uitat fundamentele morale. Pentru că avem mereu în jurul nostru sute, mii sau poate sute de mii de oameni, am uitat valoarea fiecărui individ. Însă, în largul mării, unde singurătatea oamenilor în faţa elementelor potrivnice este radicală, această valoare poate fi recuperată, readusă la importanţa sa originară.
Mai mult, Fischer alege să anuleze istoria. El refuză orice aluzie referitoare la condiţiile de trai ale imigranţilor în ţările de origine, orice critică privind statele eşuate, orice acuzare a reţelelor de traficanţi care se îmbogăţesc de pe urma fluxului de disperare care pleacă din Africa sau din Orientul Mijlociu în speranţa unei vieţi mai bune - sau doar a unei vieţi - în ţările dezvoltate ale Occidentului.
Naraţiunea este schematică. Rike (Susanne Wolff), femeie independentă şi puternică, doctoriţă de urgenţă ca profesie, pleacă într-o călătorie de plăcere către insula Ascension, un rai natural izolat undeva în largul Atlanticului de Sud. Pentru început, totul decurge lin, conform planului: yachtul părăseşte un port aglomerat şi industrial pentru a ajunge rapid în mările calde. Răspunde impecabil comenzilor sale experimentate, iar marea este frumoasă şi prietenoasă ca într-o reclamă la ceasuri de lux. Singurătatea devine simbolul unei relaxări binemeritate. Rike conduce cu mână sigură vasul de croazieră, hărţile maritime îi sunt bine cunoscute. Mici gesturi (precum aplicarea cremei solare sau spălatul părului cu apă) construiesc un personaj feminin complet, care este în egală măsură grijuliu şi răsfăţat.
Nici măcar o furtună tropicală nu reuşeşte să rupă radical sihăstria binecuvântată. Din contră, provocările mării înfuriate sunt un prilej pentru a-şi demonstra capacităţile de pilot, un preţ plătit cu plăcere. Însă, toate acestea nu sunt decât o pregătire pentru întâlnirea pe care Rike o va avea cu propria sa conştiinţă.
Întinderile mării sunt locuri privilegiate ale întâlnirii. Acolo, ca şi în alte pustietăţi - exemplu deşertul sau gheţurile arctice - omul este pus faţă în faţă cu sine însuşi. Însă, sub presiunea schimbărilor politice, şi aceste practici venerabile sunt încălcate. Semenul nu mai reprezintă un scop absolut nici măcar aici atunci când decizia politică impune întărirea graniţelor naturale dintre ţări şi continente.
Iar Fischer redă percutant strigătele de ajutor ale refugiaţilor dând sonorul la... minim. Acolo unde, poate, un alt regizor ar fi intrat în dramatismul situaţiei prin prim-planuri ale migranţilor în suferinţă, ar fi înregistrat strigăte sfâşietoare sau gesturi extreme filmate din unghiuri dramatice, Wolfgang Fischer mixează, la limita audibilului, strigătele filmate din depărtare cu zgomotul valurilor apropiate. La un prim nivel, strict diegetic, acest control al perspectivei sonore indică distanţa dintre yachtul seren al lui Rike şi iadul plutitor al refugiaţilor. La nivel simbolic, însă, scena surprinde surditatea auto-impusă, distanţa mentală care ne izolează pe noi, locuitorii ţărilor stabile din Europa, de tragediile migranţilor.
Susanne Wolff nu-şi dramatizează personajul. Ea îi imprimă, pentru cea mai mare parte a filmului, sângele rece al profesionistului obişnuit să înfrunte atât moartea, cât şi vicisitudinile naturii. Însă, când strigătele disperate de ajutor ale unor necunoscuţi se lovesc de indiferenţa criminală a politicilor asumate neoficial, dar cu atât mai drastice şi mai dure, Wolff asumă o interpretare din ce în ce mai dramatică, potrivită cu ezitările şi, mai apoi, cu transformările interioare ale personajului său.
Astfel, omiterile din film sunt mai importante decât ceea ce este arătat. Styx împrumută rigoarea unei demonstraţii filozofice, a unui experiment mental în care datele problemei sunt reduse drastic. Circumstanţele atenuante sunt aruncate peste bord, ca şi declaraţiile politice sau judecăţile sociale. Singurul lucru care rămâne este umanitatea şi curajul înfruntării propriilor prejudecăţi.