Ordinary Men - American Buffalo la Miturile Cetăţii, 2019

Ajuns la cea de-a patra ediţie, festivalul estival şi internaţional de teatru "Miturile Cetăţii" - Constanţa (20-30 iunie 2019) m-a invitat, pentru 3 zile, să văd şi să scriu despre câteva dintre cele 36 spectacole selectate. Astfel încât alegerea pe care am fost obligat să o fac a purtat nu chiar semnul întâmplării, ci doar al calendarului; respectiv al ordinii preselectate în care teatrele prezente au evoluat pe scena manifestării. Aşa am ajuns în situaţia de a urmări ceea ce ar putea fi considerat "pour la bonne bouche" ori "urma alege". Sau, nu?

Teatrul Jean Bart din Tulcea a adus la mare, în acest sfârşit de festival, o piesă nu foarte nouă, jucată ici-colo în România din timp în timp, dar destul de sporadic: American Buffalo, de David Mamet. La Act, în Bucureşti, textul s-a jucat cu peste 10 ani în urmă, oferind publicului şansa de a-l descoperi pe acest "Goliat" Mamet-cel-atât-de-neamerican, în sensul în care era astfel considerat, la sfârşitul secolului trecut, şi cineastul Robert Altman.

Ambiţie, îndrăzneală, fler - acestea ar putea fi coordonatele ce par a fi determinat colectivul de la Tulcea să-l monteze în viziunea regizorală a lui Vlad Cristache.

Pe scenă, textul se adună, savuros, parcă din firmiturile unor existenţe marginale. Cei trei prieteni - Don, Teach şi Bob - ce evoluează în perimetrul unei dughene meschine, dar cu pretenţii de Business Centre sunt, oricum i-ai lua, nişte mărunţi interlopi... dar cu pretenţii. Mai pe româneşte, papugii, găinari - născuţi loosers, prin destin şi vocaţie, fac ei ce fac, apoi desfac şi se auto-confirmă la tot pasul. Asta în pofida aplombului mirosind de la o poştă a fuduleală păguboasă; a optimismului găunos cu pretenţii de carapace inexpugnabilă; a durităţii de împrumut (de fapt, ciordită de prin filmele cu gangsteri) care nu-i poate impresiona decât pe ei înşişi... şi asta, cu un "eventual" în coadă. Agitaţi şi plini de ifose, ca orice caraghios convins că le-ar şti pe toate şi le ţine la degetul mic, ei se zbat zgomotos, făcându-şi curaj mai cu seamă din plimbatul limbii în gură. Un dialog vivace şi deloc (dar deloc!) academic ţine loc şi de speranţă, şi de acţiune. Vorbele acelea "preţuite" de Hamlet şi de Conul Leonida se rostogolesc, se zburătăcesc cocoşeşte, cu pretenţia de a produce realităţile imbatabile. Pe dracu... Trivialităţile amestecare cu niscai filosoficale de gang funcţionează aproape ca o pungă de aurolac cu pretenţii de servietă-diplomat a unui businessman: "Astea-s afacerile. Bun simţ, experienţă şi talent" se va cocoşi, pedagogic, maturul Don Dubrow - cel mai avansat dintre ei, sub aspect social, căci a îmbătrânit destul cât să le scape mai multe lecţii decât idei sau parale celor doi locotenenţi ai săi, în eternă devenire.

Chiar şi aşa, autoritatea-i de mucava nu este pusă la îndoială, oricât ar mai cârti sau trişa locotenenţii săi: puberul Bob şi colericul Teach. Asta pentru că cel de-al patrulea "as" al careului, Fletcher, nu depăşeşte nivelul umbrei de speranţă - una mare, proiectată iluzoriu pe zidul aşteptării lui Godot. De fapt, accidentul cu ceva sânge care-l transformă pe acesta în "mare absent" duce de râpă toată tentativa marii afaceri cât oul de bibilică, visată şi moşmondită cu tot comicul la vedere. Părăluţa găsită din întâmplare, jucată ca la rişcă şi pierdută definitiv din iluziile megaloviturii sigure, pregătite savuros şi eşuate jalnic la prima adiere de vânt îl înnobilează pe Fletcher cu titlul de "mâna destinului" - aia care duce, încă odată, de râpă proiectele cele mai imbatabile, dinainte câştigate şi ratate... ca de obicei. S-a scris (limitativ, după părerea mea) despre "o radiografie de profunzime a limbajului acestei categorii pestriţe". Dincolo de trăncăneala vivace şi adesea porcoasă, rămân - cred eu - coordonatele pe care evoluează (de fapt, nici nu evoluează; doar se agită înainte şi înapoi) aceşti şuţi mărunţi, dar zgomotoşi în grandomania lor de carnaval / chermeză / reality show. Marele merit al lui Mamet rămâne, în atari circumstanţe, revelarea fondului lor sufletesc, scos de sub fardul gros şi prost cu care au permanent grijă să se mânjească, în speranţa de a-şi tocmi o mască de forţă şi demnitate. De unde...? Tot nişte fraieri rămân, care nu izbutesc, orice ar face şi oricât s-ar strădui, să-şi pervertească ori să-şi mascheze sufletul de copil prost şi imposibil de dat, cu adevărat pe brazda mirobolantă a vestitului "American Dream's of life".

Prin aceste determinări, textul este greu şi periculos, căci derizoriul şi vulgaritatea pândesc în permanenţă de după colţ. Curajul lui Vlad Cristache de a se pune cu lumea lui Mamet şi cu precedentul de la Act (acolo unde ştacheta fusese foarte sus ridicată), este răsplătit printr-o realizare de ţinută, condusă cu mână sigură şi cu multă înţelegere, ba chiar dragoste pentru eroii lui. La asta contribuie şi scenografia pe care şi-a conceput-o (omagiu lui Liviu Ciulei?) manu propria - dugheana sordidă, cu masă de ceremonii şi joc improvizată pe lăzi de bere, cu jdemii de troanţe şi ciurucuuri fără valoare din care, totuşi... cine ştie dacă nu poate sări peştişorul / bănuţul de aur? Cu scaunele publicului aşezate pe lîngă pereţi, acest spaţiu de maximum 50 mp devine o cutie de rezonanţă care preia şi amplifică trăirile celor închişi în ea. Chestie extrem de periculoasă, în primul rând pentru actorii obligaţi să joace cu ochii şi cu răsuflarea publicului lipite pe ei. În felul acesta, cel mai mic chix (bâlbă, neatenţie, gafă) pot produce un (d)efect devastator.

Ei, bine cei trei protagonişti îşi asumă cu curaj (cel mai priceput eşti când n-ai încotro...) toate avatarurile poveşti căreia îi dau viaţă. Nelu Serghei deschide balul, în tăcere, dar cu forţa invers proporţională în raport cu mijloacele de expresie atent şi minuţios restricţionate, punând parcă în căni licoarea - amestec de apă vie, apă chioară şi otravă din care se nutresc prietenii / asociaţii / subordonaţii săi. O face, până la capăt, ca un veritabil, necesar şi foarte credibil şef... cel ce dă şi tonul, şi lecţiile, şi scatoalcele, şi (când nu mai are scăpare) chiar ceva recompense.

Ionuţ Paul Ştefan erupe convingător, în Teach - un tânăr furios (pe toţi şi pe toate), violent în limbaj şi papă-lapte mai departe, Titi Durul... numai bun să se ducă de-a dura; păgubosul veşnic agitat şi încrezător, atoateştiutor dar condamnat prin voia sorţii să piardă la nesfârşit şi să o ia, tot aşa (şi cu aceleaşi şanse), de la capăt.

Bob, un Prâslea-stagiarul, Ucenicul nu vrăjitor, ci doar trombonitor, îşi găseşte în figura adolescentină a lui Ştefan Mihai o întruchipare cum nu se poate mai potrivită: amestec de fraiereală şi coţcărie, de naivitate şi şmecherie măruntă... căţelandru care latră, dar nu va fi niciodată capabil (oricât s-ar strădui) să şi muşte.

Spectacolul merge pe sârma subţire a unui acrobat ce pare împleticit, gata oricând să se prăbuşească. Ajuns la final, aplauzele reuşitei izbucnesc sincer şi spontan. Mai ales că vin de la cei mai apropiaţi "vecini", nu?