iulie 2019
Gala Tânărului Actor HOP 2019
Roxana Fânaţă, 25 ani
Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, secţia Actorie, promoţia 2015, clasa prof. conf. dr. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Individual, cu In Between.


Roxana Fânaţă (foto: Karim Rosati)

Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Roxana Fânaţă: Am lăsat această întrebare pe ultimul loc. Nu am ajuns la un răspuns final. Presupun că prin răspunsurile date la următoarele întrebări, fiecare cititor îşi poate formula propriul gând. Aşa că tocmai ţi-am pasat ţie, cititorule, sarcina de a mă defini.

R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
R.F.: În copilărie eram extrem de timidă, ruşinoasă şi foarte serioasă. Probabil că pe atunci mi-am dat seama (la nivel subconştient) că voi urma acest drum. Oricum, alegerea raţională am făcut-o în clasa a XII-a, după ce pe perioada liceului am făcut parte dintr-o trupă de teatru francofon, pentru amatori, Amifran, condusă de domnul Florin Didilescu, care a fost şi este un model pentru mine.

R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
R.F.: Nina Zarecinaia "mi-a spus" odată: "să crezi şi să suferi mai puţin, iar când te gândeşti la chemarea ta, să nu te mai temi de viaţă".

R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
R.F.: Nu ştiu ce să spun... mă gândesc la contextul actual, în care se taie şi iar se taie şi se mai taie din buget. Aşa că mă întreb: cât de grea va fi viaţa unui actor?

R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
R.F.: Să fii om înainte de orice. Să fii deschis şi să îmbrăţişezi orice provocare. Pe scurt, să nu ai fizicul şi psihicul deloc rigide, dar să nu uiţi niciodată structura ta sufletească.

R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
R.F.: "Ooo, frumos. Şi cum reuşeşti să reţii toate replicile?" (hahaha)

R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
R.F.: Enorm de multe lucruri, evident, unul mai important decât altul. Dar pe lângă lucrurile teoretice şi practice care ţin de arta actorului, am învăţat grija faţă de obiectele scenice, tot ce ţine de recuzită şi bucuria detaliului în ceea ce priveşte costumul, acel ceva în plus. Mi-ar plăcea să mă ocup şi de scenografie, poate are să se şi întâmple, cine ştie?!

R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
R.F.: Străbunica mea obişnuia să joace teatru şi să picteze, iar bunica mea avea ca pasiune, pianul. Mama ar fi putut cu siguranţă să se ocupe de designul costumelor şi de decor, aşa că sunt sigură că ar fi ieşit un spectacol pe cinste. Dacă e să mă gândesc la această întrebare dintr-un punct de vedere realist, mi-aş dori să joc alături de doamna Miriam Cuibus, întrucât consider că nimic nu se compară cu a avea ca partener de scenă omul care te-a luat de mic (din punct de vedere artistic) şi te-a crescut ca pe propriul copil.

R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
R.F.: MINUNAT. E segmentul artistic în care mă simt liberă, sinceră şi pofticioasă.

R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
R.F.: Ambele, cu avantaje şi dezavantaje.

R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
R.F.: Colaborativă, în ideea de echipă, o echipă în care fiecare ştie bine ce are de făcut.

R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
R.F.: Citesc multe biografii, jurnale, confesiuni. Îmi place "să spionez" astfel alţi artişti. Din când în când pictez. Îmi plac foarte mult culorile şi "viaţa lor secretă" (e chiar titlul unei cărţi, un mic tratat al culorilor). De visat, da, visez mult şi nu doar atunci când dorm.

R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
R.F.: Când văd luminiţe provenite de la ecranul telefoanelor pe chipul spectatorilor, mă întristez. E un peisaj dezolant, care confirmă puterea tehnologiei. Dar probabil că nu la asta se referă întrebarea adresată. Cel mai interesant e atunci când, în timpul unui spectacol, publicul e alături de tine de la început. Atunci da, totul se desfăşoară într-o senzaţie de plutire, există un câmp comun, o vibraţie care se resimte de ambele părţi. Pe de altă parte, o relaţie interesantă apare şi atunci când crezi că nu ai reuşit să câştigi publicul, dar la final, la aplauze, reacţia şi privirea lor susţin contrariul.

R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
R.F.: N-aş putea să mulţumesc unei singure persoane. În primul rând, fără susţinerea familiei acest parcurs nu ar fi avut loc, sau cel puţin ar fi fost teribil de dificil. Doamna Miriam Cuibus, alături de Cătălin Codreanu, Cristian Grosu şi Raluca Lupan reprezintă stâlpii pe care ulterior a început să se construiască "parcursul", după care fiecare întâlnire a mai pus câte o cărămidă. Am norocul de a avea oameni frumoşi în jurul meu, care mă ajută, uneori voluntar, alteori fără să-şi dea seama, să mă dezvolt, atât profesional cât şi spiritual. Iar dacă e să vorbim despre "DansActor", atunci: Andrea Gavriliu, mulţumesc!

R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
R.F.: Cred că avem rolul de a aduce mereu frumosul (sub toate formele lui) la suprafaţă, atunci când pare dispărut. Ar trebui să putem vindeca, uşura, descoperi, înţelege, prin artă. Dacă societatea se preocupă de nedreptăţi, de greşeli, de ilegalităţi şi aşa mai departe, cred că actorii ar trebui să vorbească despre "iluzie" şi credinţă (sub toate formele ei).

R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
R.F.: Mi-ar plăcea să existe posibilitatea unor mai multe colaborări şi întâlniri frecvente ale teatrelor.

R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
R.F.: Mamă. (iar acum că am scris ce am scris, visând, un fior m-a trecut în gând şuierând, pam-pam).

R.R.: Cât de deschisă eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
R.F.: Orice părere e importantă, orice critică, orice gând poate ajuta, cu atât mai mult dacă vine din partea celor avizaţi. Cu toate acestea, vorbind despre o artă atât de subiectivă şi efemeră, totul e relativ, din punctul meu de vedere. Ce contează cu adevărat este - şi va fi mereu - propriul crez. Motiv pentru care consider o cronică negativă drept un test bun, un prilej optim de testare a principiilor tale artistice, dar şi un duş rece, atât de necesar, uneori.

R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
R.F.: Am senzaţia că e din ce în ce mai difuz acel iz romantic, acel parfum boem al generaţiilor mai vechi. Pe de altă parte, tinerii artişti sunt mai maleabili, mai pragmatici şi mai realişti. E doar o senzaţie. Dar tânjesc cumva după acea atmosferă de abur, de vis, care vine odată cu toate lucrurile care au fost şi nu mai sunt.

R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
R.F: ...energia specială care apare uneori în sălile de spectacol ar fi inexistentă fără prezenţa voastră, aşa că nu ne lăsaţi de izbelişte, frumosul ar avea de suferit.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus