septembrie 2019
Portret Ducu Darie
Preambul: "Acum mulţi ani, prin '95 sau '96, am văzut la Bulandra Poveste de iarnă, în montarea lui Ducu Darie. Şi era un moment atât de frumos în spectacol, un moment în care respiraţia actorilor se transformă în coloană sonoră, îmbinându-se cu o arie a lui Henry Purcell (cred că What Power Art Though, din King Arthur), încât efectiv mi s-a tăiat respiraţia. Pentru că era un moment magic cum n-am văzut decât de foarte puţine ori în teatru.
Azi, în ceea ce pare să fie prima zi de toamnă, Ducu Darie a murit. Din păcate soarta regizorilor de teatru e ca ceea ce lasă în urmă să dispară la un moment dat, peste ani şi ani, odată cu amintirile ultimului spectator. Dar până atunci, mulţumesc pentru magie, Ducu
."
(Alex Tocilescu - Postare FB - 18.09.2019)

1995. Iarnă. Sau, poate, primăvară. Grădina Icoanei. Parcul. Sala Bulandrei. Coadă la bilete. "Săr'mâna". Codul funcţiona mereu. Studenţii şi liceenii aveau liberă trecere.

Un loc, undeva în dreapta, cum priveşti dinspre sală scena. Sala aceea, ca nici o altă sală. Scena aceea, ca nici o altă scenă.

Când am răsfoit, luni mai târziu, un volum de Cehov, am fost uimit să constat că Trei surori încăpea în mai puţin de 50 de pagini. Acel Trei surori al lui Ducu Darie dura 4 ore şi jumătate şi avea 2 pauze.

Într-una dintre ele, se ieşea în curtea interioară (ce azi conduce la Studio Space, sala din copac) şi se fuma. Cel mai adesea în tăcere.

Nu-mi aduc aminte de câte ori am văzut spectacolul. În epoca Ducu (Darie) - Cătălina (Buzoianu), care a coincis cu anii mei de liceu, a vedea un spectacol al Bulandrei o singură dată era de neconceput. Se discuta de la 3-4 vizionări în sus.

Adevărata artă era de a vedea spectacolele (pe cele de la Grădina Icoanei) din cât multe unghiuri. Aşezat pe lateralele scenei, în partea de jos a sălii, în partea de sus, în lojă, oriunde prindeai un loc liber.

Înapoi la seara primei vizionări. Era o vreme când ştiam precis momentul, actul, scena, până şi ora (din cauza lungimii, spectacolul începea mereu la 6 seară).

Întuneric absolut. Nici luminile care indicau ieşirile de urgenţă nu mai erau aprinse. Ea şi el. Maşa şi Verşinin. Oana Pellea şi Marcel Iureş. Una dintre balustradele ce gardează şi azi lojele. O lumânare într-un sfeşnic.

Ea şi el. Ea va rămâne, el va pleca. Dar acum, acum ei încă sunt împreună. Iar acest acum şi acest împreună nu vor putea fi niciodată, nicicând, nicicum înţelese, simţite, bănuite, măcar, de cei care nu au văzut acel spectacol. După cum toţi cei care l-au văzut nu l-au nicicum, nicicând, niciodată uita.

Corneliu Porumboiu povesteşte undeva prima amintire pe care o au despre cevasăzică cinema-ul de artă, cinema ca artă. El spune că, după un film care l-a cam indispus, ba, de-a dreptul, enervat, s-a dus acasă, şi-a pus ceva de mâncare, a făcut felurite treburi prin casă, apoi s-a îmbrăcat şi s-a dus din nou la cinema să revadă filmul care în continuare îl enerva, dar de a cărui amintire nu putea scăpa.

Acea lumânare nu cred să fi indispus pe cineva. Ştiu, însă, numeroase cazuri de oameni care au plâns mult după ce acea scena s-a terminat, după cum îmi amintesc un coleg de liceu care s-a apucat de fumat în pauza din curtea Bulandrei.

m-a obsedat, apoi? Într-un fel, da. Pentru că m-a schimbat. Pentru că mi-a arătat o calitate a prezenţei şi a emoţiei de care habar nu aveam că există. Nu-mi amintesc să fi plâns (deşi, nu e deloc exclus), dar, cu siguranţă, m-am sufocat. Cum zice Alex Tocilescu mai sus, despre Poveste de iarnă, aşa zic şi eu, aici, despre Trei surori.

Întrebările, întrebările au venit o vreme după aceea. Ce era asta? Ce dracu' era asta? Cum putea femeia aia să tremure, radiind, când îl privea pe bărbatul acela? Cum putea bărbatul acela să primească, fără să fie strivit, să zâmbească şi să îmbrăţişeze, la rândul lui, cu privirea, cu braţele, cu tot corpul, muntele acela incandescent de emoţie? Cine sunt personajele astea, cine sunt actorii ăştia, cine sunt oamenii ăştia? Cine sunt eu, cel de până atunci, ce dracu am trăit eu dacă aşa ceva e cu putinţă? Şi, până la urmă, ce e "aşa ceva"? Cum se numeşte? Cum se trăieşte?

Rugat, la ani buni distanţă, să numesc locul favorit de pe lumea asta am indicat Grădina Icoanei, Fără a mă lansa în detalii de tipul parcul ori sala de teatru ori, pur şi simplu, zona. Când mi-am propus să aşez într-o pagină motivele revenirii în ţară, teatrul a prins podiumul, iar prin teatru înţelegeam Bulandra. Adică, Grădina Icoanei.

Aseară, am revenit acolo. O vreme, m-am gândit că s-ar cuveni aprinsă o lumânare. Apoi, mi s-a părut că ar fi fost pleonastic.

Sursa foto: Revista Teatrul azi - Nr 5-6 (mai-iunie) - 1995 - Versiune digitală de pe biblioteca-digitală.ro

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus